Amantul japonez – incursiuni interioare

Amantul Japonez este una dintre cele mai recente cărți ale autoarei Isabel Allende, care se întâmplă să fie una dintre favoritele mele. Pe Isabel am descoperit-o în liceu, grație profesoarei de limba română, care ne alcătuia o listă de lecturi opțional-obligatorii mult mai cuprinzătoare și apetisantă față de ceea ce oferea programa școlară standard.

Ca mulți dintre colegii mei, primele coperți Allendiene pe care le-am deschis aveau tipărite undeva în partea de mijloc două cuvinte destul de neobișnuite pentru o listă de lectură școlară: Casa spiritelor. Mărturisesc că iniţial nici măcar nu am luat în seamă titlul, pierdut pe listă printre atâţia Kafka, Dostoievski, etc., etc., etc., însă totul avea să se schimbe tot în timpul unei ore de română (cum altfel…? Doar ora de română era ora schimbărilor!). O colegă a prezentat cartea, iar mie mi s-au aprins beculețele la auzul expresiei „foarte ușor de citit”. Voiam să iau o notă bună și să nu mă strofoc prea tare pentru asta 🙂

Zis și făcut – am mers la bibliotecă, am împrumutat cartea și m-am pus pe citit fix zece minute mai târziu, când m-am reașezat confortabil în bancă pentru încă vreo oră inutilă. Cartea aia mi-a pus capac și n-am putut să o mai las din mână. La fel s-a întâmplat și cu următoarea carte a lui Isabel Allende și cu următoarea și cu următoarea… Și tot așa. Citeam Ines a sufletului meu mulți ani mai târziu, pe plaja din Vama Veche. Citeam Dragoste și mai mulți ani mai târziu, când eram deja studentă de ceva timp, trecusem prin experiența suedeză și ma afundam din ce în ce mai mult într-o relație care puțea mai ceva ca un cadavru aruncat pe marginea străzii.

Am citit cam tot ce mi-a picat în mână din cele scrise de femeia asta, iar pasiunea mea pentru America de Sud, pentru Chile și Peru, pentru istoria, natura, curățenia, războiul și ezoterismul lor a crescut exponențial. Isabel Allende mi-a permis să călătoresc în toate locurile astea, care mi-au devenit atât de dragi, fără să mă fi urcat vreodată în vreun avion către acolo. 

Am cunoscut zei, zeițe, războinici, împărați, președinți, domni și domnițe, poeți… și oameni simpli. Quechua sau ne-quechua, toți sunt fascinanți în egală măsură. Femeile sunt puternice și delicate, combinație perfectă de portcoală și scorțișoară, iar bărbații au pielea arsă de soare, cicatrici din timpurile mai grele și visuri de poeți fascinați de apropierea aproape ireală a munților de albastrul mării și-al cerului.

Istoria își spune cuvântul în fiecare roman, amorul fiind, de multe ori, un simplu pretext. Amantul japonez nu este nicio excepție. Am ridicat din sprâncene când am văzut cartea undeva, pierdută pe un site cu mii de cărți, fiindcă – trebuie să recunosc – nu-mi place deloc cuvântul ăsta…amant. Mi se pare că poartă în el o întreagă lume de deznădejde, trădări, neîmpliniri și un destin atât de omenesc, încât are greutate de condamnare definitivă la riduri și dureri sentimentale.

Părerea mea despre bietul cuvânt nu s-a schimbat prea tare în urma acestei lecturi, dar…ceva, nici acum nu știu ce, mi-a reorientat busola interioară.

Ea – acum o doamnă distinsă și misterioasă într-un azil de bătrâni care se chinuie să îmbrace forme de hostel pentru tineret, atunci – întâi o copilă deznădăjduită de despărțirea de Polonia, apoi o adolescentă veselă și exuberantă, apoi tânără artistă fascinată de culori și pânze, dar mereu îndrăgostită de același El. Un El de origine japoneză, un El care a fost copilul grădinarului, alături de care Ea descoperea cândva florile, pământul și jocurile firești vârstei; El – iubirea furată de război și de obsedanta prezență a stigmatului și lagărelor de concentrare pentru japonezii din America; El – iubirea pierdută și trecută sub tăcere, care apoi a reînviat în secret și a rămas așa până la ultima buchie din poveste.

Toată dragostea asta – găsită, pierdută, regăsită, împletită mereu cu alte și alte povești (fiindcă nici măcar eroii din romane nu-s singuri pe Pământ…) – tot universul de săruturi, îmbrățișări luminoase sau încă nedefinite, povestea întreagă – toate se țes în jurul unor întâmplări, în jurul unei istorii deja cunoscută, discutată și disecată. Evreii din Europa și avansul hitlerist, Stalingrad, fugile, ororile, morțile, Pearl Harbor, America, Japonia, bombele de tot soiul, liniștea de după… Toate sunt în același timp și text și context. Fără ele, dragostea din roman ar fi derizorie, iar povestea telenovelistă. Împletirea asta, însă, e tare reușită și captivantă.

A se consuma, de preferință, într-un locșor confortabil, alături de o cană de ceai și o vreme din asta, de octombrie.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s