La 1872, locuitorii de la periferia orașului Santiago n-aveau acces în centrul deja luxos, care culmina cu opulența din acest parc. Edilii erau convinși că săracii ascund în ei duhuri rele care îi vor contamina negreșit dacă reușesc cumva să pătrundă în partea bună a orașului. Poate într-un fel aveau dreptate, iar nouă ne convenea acest lucru. Ei aveau bani, petreceri și fățărnicia grosolană specifică micilor și marilor burghezi. Noi aveam bunici și colecții de cărți cu descântece, fantome drăgălașe care ne jucau adeseori feste și multă dragoste. Era ceva în sufletul cartierului în care m-am născut, ceva ce port și astăzi în mine. Semăna mai degrabă cu un sat de pe una din văile veșnice ale Anzilor: case micuțe, dar în care se îngrămădeau adesea chiar și zece persoane, așezate răsfirat și despărțite de largi suprafețe pe care candoenii cultivau tot felul de plante folositoare – de la buruieni magice cu nume hilare, precum iarba boului sau ochiul dracului, la nelipsiții cartofi și desigur porumb. Este evident că zi și noapte mâncam empanadas, însă acolo nu conta ce mâncam, ci cum se întâmpla toată treaba. Ne adunam cu toții în jurul unei mici măsuțe în bucătărie, pe care trona un uriaș lighean de lemn plin până la refuz cu turtițele copilăriei, aduse pe meleagurile noastre de coloniștii spanioli și spectacolul începea negreșit.

Unchiul Javier era de obicei primul care dădea tonul unei conversații atât de tipice sângelui latin care îi invada numaidecât obrajii durdulii și-i făcea „burta de om fericit” (așa o numea el) să tresară la fiecare acces de râs nebunesc care se auzea chiar din ulița principală. Nevastă-sa, Ximena, nu gusta defel glumele lui deocheate și îl dojenea de fiecare dată dându-i una în cap cu ce apuca – o lingură de lemn aflată la îndemână, o turtă, un tocător sau chiar cu un papuc. Evident, toată această ilustrare a unei iubiri conjugale nemărginite n-avea nicidecum darul să-l potolească pe unchiul Javier sau să ne oprească pe noi, copiii, din a-i imita până când eram dați afară să mâncăm pe întuneric cu fantomele primilor locuitori ai acestui tărâm al soarelui și-al ghețurilor nesfârșite.

Eu și văr-miu, Carlos (fiul unchiului Javier și al mătușii Ximena) aveam multe în comun și ne jucam toată ziua de-a mama și de-a tata. Atât de mult ne-am jucat, încât chiar am ajuns să ne pupăm pe gură și să ne explorăm reciproc corpurile. Îmi amintesc și-acum prima dată când am ajuns amândoi unul în fața celuilalt, exact așa cum ne lăsase Dumnezeu la naștere. Trebuie să fi avut vreo trei ani pe-atunci, fiindcă străbunica Paula era încă în viață, iar eu și Carlos ne jucam, conform ritualului, de-a „familia”. Aveam drept copil un știulete de porumb înfofolit simpatic în niște cârpe ponosite, iar casa noastră era întreaga curte și grădină. Camera de zi era în șopronul cel mare, unde ne tolăneam adesea pe stivele de fân ca să adormim copilul, însă, așa cum am auzit că se întâmplă și cu pruncii însuflețiți, noi, în calitate de părinți, sfârșeam prin a fi adormit buștean înainte ca știuleto-copilul nostru să închidă ochii. Într-o zi însă ceva s-a schimbat și parcă amândoi am simțit o curiozitate neștiută până atunci față de celălalt. Nu ne-am atins în vreun fel, ci doar am convenit de comun acord să ne dăm pantalonii jos în același timp. Trebuia să vedem cu ochii noștri motivul pentru care ai noștri nu ne lăsau niciodată să ne facem nevoile împreună, deși în rest eram de nedespărțit. Și am văzut.

„Dragul meu,

Îți scriu pentru a mia oară de când ai plecat și încă n-am nicio veste de la tine. Nu știu dacă ți-e bine, dacă ți-e dor, dacă-ți lipsește ceva sau dacă ai totul acolo unde ești. Ai plecat prea repede, nici n-am avut timp să mă dezmeticesc… Mai vreau o infinitate de plimbări pe străzile romantice din luminosul Santiago.

Află că eu sunt bine – trăiesc, respir și urmez sfaturile celorlalți, adică „îmi trăiesc viața” – însă m-am pierdut demult pe drum… Sau poate m-ai luat cu tine și-ai uitat să-mi spui? Dacă da, te rog, trimite-mi sufletul să-și recupereze carcasa asta trecătoare pe care o numim corp și care a devenit o povară în ultima vreme. Nu mai respir cum trebuie, nu mai dorm cât trebuie, nu mai pot mânca și, într-un cuvânt, am devenit un fel de fantomă. Doar că nu pot intra în mintea oamenilor sau în ziduri, ba chiar mă simt blocată în propria mea existență care acum îmi pare atât de inutilă.

Da, bineînțeles, m-am gândit și la asta. Să mă sinucid… câteodată chiar am impresia că moartea ar fi soluția. Nu știu dacă tu mai ești în viață sau nu, tare mi-e teamă că ceva te-a făcut să te urci în luntrea lui Caron și să treci Styxul, caz în care eu n-aș vrea decât să vin acolo, să-ți dau de urmă și să te păstrez, chiar așa cum Orfeu n-a putut s-o facă pentru Euridice. Aș prefera să merg o eternitate pe urmele tale, să-ți admir spatele puternic de om încercat în lupte decât să mai…exist așa. Pe lângă asta, mă gândesc că dacă aș muri, poveștile bunicii Rosa s-ar dovedi adevărate și sufletul mi-ar putea călători către meleaguri necunoscute, aflate la mii de leghe pe mare. Sunt convinsă că dacă o astfel de grozăvie s-ar dovedi ca fiind adevărul ultim al vieții mele, atunci ce mai rămâne din mine după ultima suflare va veni direct către tine.

Nu știu nimic despre tine, nimeni n-a reușit să mă ajute să aflu, iar tu ești atât de tăcut încât iată-mă scriind scrisori patetice unei himere… Câteodată povestea noastră îmi pare atât de îndepărtată și de neverosimilă încât mă gândesc cu groază că totul a fost doar o plăsmuire nefericită a unei minți prea chinuite, însă imediat îmi amintesc de mângâierile tale, de florile pe care mi le prindeai în păr la fiece plimbare prin parcul Castanilor, la versurile lui Neruda pe care le citeam împreună și, mai presus de toate, la felul simplu și tandru în care îmi spuneai că pe lumea asta există o singură Isabel Marenas și că ea este a ta dincolo de vecie.

Totul îmi amintește astăzi de tine, e ziua cea mai rea din an. Dacă ai fi fost încă aici am fi sărbătorit al treizeci și cincilea an în care ne petrecem după amiezile împreună și tot al treizeci si cincilea de când am devenit parcă o singură ființă. Nu-mi vine să cred că a trecut atât timp, treizeci și cinci de ani sunt mulți, însă nicidecum suficienți. Pe cât de îndepărtată pare copilăria noastră de la marginea pitorescului Santiago de Chile, pe atât de insuficientă pare existența noastră comună. Dar nu-ți face griji – nu e un reproș – doar că mă cunoști suficient de bine, dragul meu, încât să știi că inima mea de femeie veșnic îndrăgostită va fi întotdeauna nemulțumită. Nu știu dacă eternitatea mi-ar ajunge să te iubesc așa cum ar trebui, cum meriți și cum îmi doresc s-o fac, însă cu siguranță m-ar mulțumi mai mult decât acești câțiva ani pe care-i numărăm numaidecât.

În fine, deja m-am întins prea mult și știu că n-ai răbdare să citești romanele de dragoste ale unei nebune. Te iubesc și…ai grijă de tine, oriunde te-ai afla. Te-am iertat pentru c-ai fugit, te iert pentru că te-ascunzi…oricum vom fi din nou împreună, simt asta, momentul se apropie.

A ta,

Isabel.”

Așa sunau scrisorile mele din ultima vreme. Comparându-le cu cele de acum vreo doi ani, nu pot să nu remarc patetismul mereu în creștere. Cuvintele nu-mi mai ajung și asta se vede, parcă-mi doresc să inventez un limbaj special care să exprime exact ceea ce simt. Manuel a apărut în viața mea încă din primul an în care am putut să ies din casa părintească și am început să explorez pe îndelete ulițele prăfuite care duceau toate, mai direct sau mai pe ocolite, la maidanele de la marginea orașului Santiago, pe atunci încă micuț. Cred că aveam vreo patru ani pe-atunci, iar Manuel cam cinci. El era deja liderul găștii de băieți gălăgioși, mari amatori de fotbal. Era căpitanul echipei din cartierul nostru și nu pierdea nicio ocazie de a se duela în mod direct cu omologii săi de pe tot cuprinsul iubitului meu oraș. Ne-am întâlnit întâmplător, tocmai în pracul Castanilor din centru – lucru ciudat, de altfel, fiindcă amândoi ne aflam acolo în mod ilegal.

10 ani

Disclaimer: Text scris după două zile de chin și nesomn, de frustrare și melancolie. Se fac 10 ani de când am terminat gimnaziul și parcă tăcerea de pe grupul de facebook (care a apărut odată cu moartea dirigintei) e mai apăsătoare decât mulți mmHg.

———————————————————————————————————————————-

Anul de grație 2007, jumătatea lunii iunie (probabil). Primul examen serios din viața mea, Testare sau Evaluare Națională sau Capacitate sau emoții de la prima oră a dimineții. Ăsta a fost momentul care a încheiat o perioadă…de fapt, o eră. Pentru prima dată, urma ca în toamnă să nu mă mai întorc în aceeași școală și la aceiași colegi pe care i-am avut timp de 8 ani.

Înfricoșător sentiment… Dar ăsta nu este un text despre mine.

Alex, Andruța, Anca, Mihai, Răzvan, Mirela, Mihail, Remi, Mircea, Nicușor, Evelin, Anisia, Ana, Mona, Vivi…și atâția alții. Oameni care mi-au umplut zilele și despre care acum mai știu prea puține.

A fost o vreme când viața întreagă se învârtea în jurul lor, în jurul clădirii portocalii a școlii, în jurul dirigintei care, la un moment dat, a decretat că vom veni la școală doar îmbrăcați în alb.

Mirela, pe care o cunosc de când mamele noastre erau gravide cu noi, avea părul creț și își asumase fără regret ura față de o asemenea caracteristică. Și mă lăsa să copiez de la ea la matematică!

Mihai, veșnic îndrăgostit de aceeași fată, căreia îi aducea trandafiri furați încă din clasa întâi. El și scrisul lui de doctor, pe care puțini dintre noi am ajuns să-l descifrăm, dar maestrul absolut era Răzvan S., care stătea în fața lui și care ar fi putut înțelege acel scris de doctor din orice poziție și în ciuda oricăror intenții de blocare a accesului. Copiatul era o treabă importantă la vârsta aia. Mihai, care prin clasa a noua m-a învățat să joc ping-pong și să merg cu bicicleta.

Răzvan, atât de legat de ai lui și atât de sincer, încât diriga a zis că mai degrabă crede minciunile lui Marica (rebelul clasei) decât adevărul lui. Răzvan, care n-a venit la școală fiindcă a stat acasă să o ajute pe mama lui să pregătească prăjituri pentru niște musafiri. Răzvan, cu care printr-a noua făceam schimb de muzici și care, împreună cu Mihai, m-a învățat ping pong și să merg cu bicicleta.

Alex, colegul de bancă dintr-a șaptea și a opta. Cel care mi-a tolerat toți hormonii îndobitociți și toate accesele de B.U.G. Mafia și toate tentativele, din ce în ce mai riscante, de a copia. Plus că aveam amândoi pistrui! Mi-e dor de el.

*Aș putea scrie câteva rânduri despre fiecare coleg, dar nu vreau să scriu chiar un roman* 

Pe lângă ei, au mai fost profesorii care m-au inspirat și mulțumită cărora am devenit, în bună măsură, omul care sunt azi.

Cristi, proful de română (de care acum mă leagă o prietenie dintr-alea care a rămas suspendată în timp), care mi-a suportat atâtea perorații din biblia Avocatului Elevului, încât a fost dispus chiar și să-mi dea 2 la latină, doar să mă determine să îmi țin gura aia păcătoasă de puștoaică rebelă. Cristi, același prof de la care împrumutam dvd-uri cu filme piratate și muzici dintre cele bune și care ne-a dus în excursie la final de a opta. Și când prietena lui (și asistenta medicală a școlii) ne-a confiscat băutura ascunsă pe sub paturi, el ne-a adus-o înapoi…

Apoi, a mai fost Alina, profa de engleză. Dacă mă-ntrebai ce vreau să mă fac atunci când voi fi mare, existau doar două răspunsuri: profă de engleză sau medic. And guess what! 🙂 Asta pentru că teacher era nici mai mult nici mai puțin decât un model de relaționare autentică cu noi, copiii de gimnaziu, mai mult sau mai puțin interesați de ora ei. M-a inspirat și încă mă inspiră.

Desigur, n-am cum să uit de Sorin, proful de geografie și mai apoi de istorie. La fel ca Alina, un model de profesor implicat și care te făcea să îi îndrăgești materiile încă de la prima oră. Avea (sper că încă are!) acel ceva care face de multe ori diferența dintre îmi place și nu-mi place.

În final, diriga… Cristina. Fuma Assos și era sâsâită. Deci, fuma Assssssssossssssss. Când privesc în urmă, o văd în prima zi dintr-a cincea: „Bună ziua! Numele meu este Costiuc Cristina și voi fi diriginta voastră.”. Buf! Catalogul și geanta pe masă. O primă imagine înfricoșătoare, care apoi s-a îndulcit într-atâta, încât la final de a opta am alergat-o prin școală (la propriu!) ca să îi pot da o floare (sau era un buchet?).

Diriga știa cam tot ce se întâmplă în clasă și orele de dirigenție se desfășurau adeseori ca niște ședințe de mediere. Adesea, eu eram în picioare și pledam în favoarea unuia sau altuia. Ba, la o ședință cu părinții am zis că nu știu cine a dat cu soluție împuțită ca să nu facem ore, iar apoi am adăugat, nu foarte subtil, că „și dacă aș ști, tot nu v-aș spune.”. I ain’t no snitch. 

Diriga avea răbdare. Atunci credeam că nu, acum îmi dau seama că era chiar un monument viu al răbdării. Eram copii și credeam că știm ce-i aia ură (ne credeam experți, chiar!) și îi încredințam chiar ei micile noastre conflicte, spre o rezolvare matură. Nu-mi mai amintesc dacă soluțiile ei au funcționat sau dacă, pur și simplu, ce e val, ca valul trece.

Noi n-am fost niciodată o clasă unită. N-am mers decât în două excursii în patru ani, de ieșit nu ieșeam nicăieri, iar zilele de naștere nu prea erau, pe vremea aia, mare motiv de sărbătoare. Dar am știut să copiem unii de la alții (să dăm cotul un pic mai într-o parte să vadă și colegul, să trimitem un bilețel cu poșta express, etc.) și să ne iubim măcar la final de drum împreună – la agapă, unde ne-am „cherchelit” cu Robbie Bubbles și am urlat ca disperații pe toate melodiile de la Hi-Q. În aceeași seară în care Sorin, proful de geografie și istorie, devenea tată… Dar și-a făcut timp să vină și la noi.

Gașca meaaaa nu poateee săăăă steaaa liniștiiiităăă nicio clipăăăăă

Mi-e dor de ei toți, colegi, profesori, de școală și de un timp în care lucrurile cele mai grave erau, de fapt, mici jucării care să ne țină ocupați. Acum nu mai știu nimic despre mulți dintre cei cu care am împărțit catalogul dintr-a-ntâia până în a opta.

Unii au mers la facultate și lucrează în domeniu, dar n-aș ști dacă le place ce fac sau dacă se regăsesc. Unii au ales să muncească și au lăsat baltă școala și toate metehnele ei.

Unii au făcut facultăți și lucrează în domenii fără nicio legătură cu pregătirea…dar nu suntem vreo excepție în România.

Pot doar să sper că toată lumea e bine și că fiecare se îndreaptă către cea mai bună versiune a sa.

A fost mai mult decât școală, au fost mai mult decât patru ani și au rămas multe amintiri. Toate bune. Pe cele câteva „rele” le-am acceptat ca fiind ale mele și am decis să învăț lecții, nu să scriu acatiste.

——————————————-

P.S.: Model de înțelepciune la 12-13 ani… :))

De curând, am fost la un training legat de unul dintre programele pe care le pot preda. Cu o lună înainte, fusesem la altul. Și în octombrie 2016, la altul. Și în august 2016, la altul. Și de fiecare dată am văzut același lucru: tineri care nu cred că sunt suficient de buni. Myself included.

Uitându-mă mai atent în jur, am descoperit oameni vulnerabili, dar nu în sensul pozitiv. Parcă fiecare avem norișorul nostru negru care nu ne părăsește niciodată. Nu suntem suficient de buni, avem nevoie de chestii materiale și periferice ca să ne demonstrăm valoarea, ne e frică să vorbim și – după cum spunea Melania Medeleanu la TEDx  Cluj – strigătul de nota 10 de când am respirat prima dată în lumea asta s-a transformat într-o șoaptă pe care nici noi n-o putem auzi calumea.

Mă învârt printre profesori din mediul privat, majoritatea femei, toate tinere și frumoase și toate strangulate de aceeași temere: I’m not good enough. De unde filosofia asta? Cine ne-a dăruit norișorul negru de deasupra capului? În cazul meu – unii profesori, uneori părinții, alteori oamenii care îi consideram apropiați și care apoi s-au evaporat. Fiecare aveam propriile povești despre neîncredere, despre oameni care s-au străduit să ne facă să ne încadrăm într-o cutiuță mică. Întrebarea care rămâne este ce putem face ca să întoarcem povestea asta în favoarea noastră.

Cum putem să ne autoanalizăm sincer, fără să fim prea aspri sau prea indulgenți? Cum putem să ne recunoaștem sincer și să ne accetăm defectele și vulnerabilitățile? Cum scăpăm de vocea din capul nostru care ne spune mereu că nu suntem de ajuns? Cum rescriem toate acele „persona” care zac în noi și pe care le târâm încoace și încolo fiindcă asta se așteaptă ceilalți să fim?

Eu, spre exemplu, trebuie să fiu mereu disponibilă, mereu inteligentă, mereu dispusă să rezolv problemele altora și să le preiau asupra mea, chiar dacă asta înseamnă că trei zile după accea sunt complet nefuncțională. Alții au alte imagini de întreținut, iar alții nu își pot trăi viața decât în apropierea cuiva ca mine, care să le rezolve problemele și care să le preia fricile.

Niciun scenariu nu e bun. Trebuie să ne reinventăm.

Părinți, nu vă mai ajutați copiii să se lege la șireturi. Învățați-i cum să se descurce.

Profesori, nu mai pedepsiți copiii care nu sunt interesați de materia voastră. Faceți ceva astfel încât să îi atrageți. Priviți-i în ochi și acceptați faptul că ei sunt cei care vă vor învăța câte ceva despre stilul vostru de predare. Da, da, și adulții învață de la copii. Acceptați asta.

Oameni – în general – fiți echilbrați, mai empatici, analizați valorile pe care le emanați și învățați să spuneți și „nu”, atunci când simțiți că așa trebuie. Dar, mai presus de orice, purtați-vă cu ceilalți așa cum v-ar plăcea să fiți și voi tratați. Orice schimbare începe cu fiecare om în parte. Luați responsabilitatea de pe umerii guvernului, primăriilor sau bisericii și începeți să schimbați lumea din 1 în 1.

 

Miercuri

Seara, pe la 8 fără un sfert, o stație de autobuz în Brașov. Pașii mei spre ea (eu spre alte locuri, mai îndepărtate, mai înalte și mai vii), când aud că mă cheamă o tanti. M-am uitat confuză în jur, apoi mi-am dat seama că, da, vorbea cu mine.

Era evident că urmează să îmi ceară bani (ba chiar mi-am amintit că o mai văzusem, tot în aceeași stație), dar știam că oricum n-am decât vreo 2 lei la mine, așa că m-am dus. Mi-a explicat pe repede-înainte ce și cum, m-am văitat că am doar 2 lei și ăia în monede de 50 de bani, i le-am dat, că oricum voiam să scap de ele și apoi am început o scurtă conversație despre ce artificii aș putea face pentru a obține venituri suplimentare de la primărie. Sfaturile către mine veneau ambalate în propria poveste și propriile neputințe (inventate sau nu, asta contează mai puțin). Nu mă simțeam în elementul meu și chiar aveam o ușoară senzație de sufocare (da, mă, sunt anxioasă), dar iată că de dincolo de rond apare și autobuzul meu cel de toate zilele, cu numărul 7 (număr norocos în etnologia europeană!).

Îmi iau la revedere, urc treptele alea jegoase și – cu cardul într-o mână și geanta în cealaltă – mă proptesc direct în validator. „Bzzzzzzzzz SOLD ZERO”. CEEEEEE??!?!?! Dezastru total. Nu aveam călătorii, următoarea stație din care mi-aș putea cumpăra nu este deloc aproape (aproximativ 1,5 km, cf. google maps), așa că aleg să rămân în autobuz până acolo. Nu aveam nici timp și nici chef să fac o așa excursie pe jos, iar la prima stație (care, apropos, e ditamai nodul) nu există automat sau ghișeu pentru bilete.

Ghinionul meu – fix la stația asta mare, importantă și rămasă în secolul trecut se urcă niște controlori. Unul își începe periplul chiar cu mine. Încerc să îi explic că n-am știut că nu mai am călătorii, că nu am de unde să îmi iau bilet până la Patria și că alte lucruri, dar mă privește cel puțin dubios (maaaamă, ce infractoare sunt – și mincinoasă pe deasupra!) și îmi cere buletinul, informându-mă că „60 de lei pe loc”. „N-am niciun ban!” –  „Nu e problema mea!”.

Of.

Și acum încep să curgă toate sentimentele urâte din lume. Mă simt nedreptățită (zău că m-aș fi dat jos la prima, dacă aș fi avut cum să îmi iau bilet acolo!), nu înțeleg de ce mi se întâmplă fix mie, care validez nenorocitul ăla de card de fiecare dată, chiar dacă merg doar 5 minute. Universul e pe dos azi, am folosit cele 5 minute în care aș fi putut să îmi verific cardul ca să vorbesc cu tanti aia, deși știam deja că 90% din ce voi auzi sunt minciuni. Dar eram curioasă ce poveste are de zis de data asta, fiindcă oamenii ăștia sunt un univers întreg. Și curiozitatea a omorât pisica…

Am ajuns acasă plângând în hohote, fără să înțeleg cum și de ce și alte lucruri din astea. Cineva mă pedepsea pentru că nu am avut de unde să-mi iau bilet. Controlorul ăla era puțin afumat sau suferea de vreo boală care îți face ochii tulburi și nu te lasă să te concentrezi la ceea ce se întâmplă în jurul tău, eu am încercat să explic și să fiu politicoasă (oricum nu pot să mă cert sau „să comentez”…) și m-am ales doar cu priviri disprețuitoare și probabil cu o amendă care să îmi reamintească de infamia pe care am comis-o.

Este incredibil cât de mult ne poate scoate din ritm o asemenea întâmplare. Două zile mai târziu, încă nu mi-a trecut sentimentul de nedreptate și frustrarea care vine la pachet. Mă tot gândesc că poate ar fi trebuit să fac și eu circ, așa cum am văzut la alții. Să țip, să dau cu piciorul în podea și să ameninț că îi târăsc pe toți prin tribunale – pe controlor, fiindcă dă amenzi băut, pe ăia de la RATBV fiindcă nu pot să îmi iau bilet din toate stațiile, atâta vreme cât autobuzele trec pe acolo, etc., etc., etc.. Dar am tăcut și am încercat (nu pot spune că am avut și succes…) să îmi stăpânesc lacrimile.

Nu știu dacă a fost bine sau nu, dar tocmai am avut parte de a doua noapte de coșmaruri pe tema asta. Drumul către calm și acceptare e lung și nu știm niciodată dacă suntem pe poteca bună…