De curând, am fost la un training legat de unul dintre programele pe care le pot preda. Cu o lună înainte, fusesem la altul. Și în octombrie 2016, la altul. Și în august 2016, la altul. Și de fiecare dată am văzut același lucru: tineri care nu cred că sunt suficient de buni. Myself included.

Uitându-mă mai atent în jur, am descoperit oameni vulnerabili, dar nu în sensul pozitiv. Parcă fiecare avem norișorul nostru negru care nu ne părăsește niciodată. Nu suntem suficient de buni, avem nevoie de chestii materiale și periferice ca să ne demonstrăm valoarea, ne e frică să vorbim și – după cum spunea Melania Medeleanu la TEDx  Cluj – strigătul de nota 10 de când am respirat prima dată în lumea asta s-a transformat într-o șoaptă pe care nici noi n-o putem auzi calumea.

Mă învârt printre profesori din mediul privat, majoritatea femei, toate tinere și frumoase și toate strangulate de aceeași temere: I’m not good enough. De unde filosofia asta? Cine ne-a dăruit norișorul negru de deasupra capului? În cazul meu – unii profesori, uneori părinții, alteori oamenii care îi consideram apropiați și care apoi s-au evaporat. Fiecare aveam propriile povești despre neîncredere, despre oameni care s-au străduit să ne facă să ne încadrăm într-o cutiuță mică. Întrebarea care rămâne este ce putem face ca să întoarcem povestea asta în favoarea noastră.

Cum putem să ne autoanalizăm sincer, fără să fim prea aspri sau prea indulgenți? Cum putem să ne recunoaștem sincer și să ne accetăm defectele și vulnerabilitățile? Cum scăpăm de vocea din capul nostru care ne spune mereu că nu suntem de ajuns? Cum rescriem toate acele „persona” care zac în noi și pe care le târâm încoace și încolo fiindcă asta se așteaptă ceilalți să fim?

Eu, spre exemplu, trebuie să fiu mereu disponibilă, mereu inteligentă, mereu dispusă să rezolv problemele altora și să le preiau asupra mea, chiar dacă asta înseamnă că trei zile după accea sunt complet nefuncțională. Alții au alte imagini de întreținut, iar alții nu își pot trăi viața decât în apropierea cuiva ca mine, care să le rezolve problemele și care să le preia fricile.

Niciun scenariu nu e bun. Trebuie să ne reinventăm.

Părinți, nu vă mai ajutați copiii să se lege la șireturi. Învățați-i cum să se descurce.

Profesori, nu mai pedepsiți copiii care nu sunt interesați de materia voastră. Faceți ceva astfel încât să îi atrageți. Priviți-i în ochi și acceptați faptul că ei sunt cei care vă vor învăța câte ceva despre stilul vostru de predare. Da, da, și adulții învață de la copii. Acceptați asta.

Oameni – în general – fiți echilbrați, mai empatici, analizați valorile pe care le emanați și învățați să spuneți și „nu”, atunci când simțiți că așa trebuie. Dar, mai presus de orice, purtați-vă cu ceilalți așa cum v-ar plăcea să fiți și voi tratați. Orice schimbare începe cu fiecare om în parte. Luați responsabilitatea de pe umerii guvernului, primăriilor sau bisericii și începeți să schimbați lumea din 1 în 1.

 

Miercuri

Seara, pe la 8 fără un sfert, o stație de autobuz în Brașov. Pașii mei spre ea (eu spre alte locuri, mai îndepărtate, mai înalte și mai vii), când aud că mă cheamă o tanti. M-am uitat confuză în jur, apoi mi-am dat seama că, da, vorbea cu mine.

Era evident că urmează să îmi ceară bani (ba chiar mi-am amintit că o mai văzusem, tot în aceeași stație), dar știam că oricum n-am decât vreo 2 lei la mine, așa că m-am dus. Mi-a explicat pe repede-înainte ce și cum, m-am văitat că am doar 2 lei și ăia în monede de 50 de bani, i le-am dat, că oricum voiam să scap de ele și apoi am început o scurtă conversație despre ce artificii aș putea face pentru a obține venituri suplimentare de la primărie. Sfaturile către mine veneau ambalate în propria poveste și propriile neputințe (inventate sau nu, asta contează mai puțin). Nu mă simțeam în elementul meu și chiar aveam o ușoară senzație de sufocare (da, mă, sunt anxioasă), dar iată că de dincolo de rond apare și autobuzul meu cel de toate zilele, cu numărul 7 (număr norocos în etnologia europeană!).

Îmi iau la revedere, urc treptele alea jegoase și – cu cardul într-o mână și geanta în cealaltă – mă proptesc direct în validator. „Bzzzzzzzzz SOLD ZERO”. CEEEEEE??!?!?! Dezastru total. Nu aveam călătorii, următoarea stație din care mi-aș putea cumpăra nu este deloc aproape (aproximativ 1,5 km, cf. google maps), așa că aleg să rămân în autobuz până acolo. Nu aveam nici timp și nici chef să fac o așa excursie pe jos, iar la prima stație (care, apropos, e ditamai nodul) nu există automat sau ghișeu pentru bilete.

Ghinionul meu – fix la stația asta mare, importantă și rămasă în secolul trecut se urcă niște controlori. Unul își începe periplul chiar cu mine. Încerc să îi explic că n-am știut că nu mai am călătorii, că nu am de unde să îmi iau bilet până la Patria și că alte lucruri, dar mă privește cel puțin dubios (maaaamă, ce infractoare sunt – și mincinoasă pe deasupra!) și îmi cere buletinul, informându-mă că „60 de lei pe loc”. „N-am niciun ban!” –  „Nu e problema mea!”.

Of.

Și acum încep să curgă toate sentimentele urâte din lume. Mă simt nedreptățită (zău că m-aș fi dat jos la prima, dacă aș fi avut cum să îmi iau bilet acolo!), nu înțeleg de ce mi se întâmplă fix mie, care validez nenorocitul ăla de card de fiecare dată, chiar dacă merg doar 5 minute. Universul e pe dos azi, am folosit cele 5 minute în care aș fi putut să îmi verific cardul ca să vorbesc cu tanti aia, deși știam deja că 90% din ce voi auzi sunt minciuni. Dar eram curioasă ce poveste are de zis de data asta, fiindcă oamenii ăștia sunt un univers întreg. Și curiozitatea a omorât pisica…

Am ajuns acasă plângând în hohote, fără să înțeleg cum și de ce și alte lucruri din astea. Cineva mă pedepsea pentru că nu am avut de unde să-mi iau bilet. Controlorul ăla era puțin afumat sau suferea de vreo boală care îți face ochii tulburi și nu te lasă să te concentrezi la ceea ce se întâmplă în jurul tău, eu am încercat să explic și să fiu politicoasă (oricum nu pot să mă cert sau „să comentez”…) și m-am ales doar cu priviri disprețuitoare și probabil cu o amendă care să îmi reamintească de infamia pe care am comis-o.

Este incredibil cât de mult ne poate scoate din ritm o asemenea întâmplare. Două zile mai târziu, încă nu mi-a trecut sentimentul de nedreptate și frustrarea care vine la pachet. Mă tot gândesc că poate ar fi trebuit să fac și eu circ, așa cum am văzut la alții. Să țip, să dau cu piciorul în podea și să ameninț că îi târăsc pe toți prin tribunale – pe controlor, fiindcă dă amenzi băut, pe ăia de la RATBV fiindcă nu pot să îmi iau bilet din toate stațiile, atâta vreme cât autobuzele trec pe acolo, etc., etc., etc.. Dar am tăcut și am încercat (nu pot spune că am avut și succes…) să îmi stăpânesc lacrimile.

Nu știu dacă a fost bine sau nu, dar tocmai am avut parte de a doua noapte de coșmaruri pe tema asta. Drumul către calm și acceptare e lung și nu știm niciodată dacă suntem pe poteca bună…