„Dragul meu,

Îți scriu pentru a mia oară de când ai plecat și încă n-am nicio veste de la tine. Nu știu dacă ți-e bine, dacă ți-e dor, dacă-ți lipsește ceva sau dacă ai totul acolo unde ești. Ai plecat prea repede, nici n-am avut timp să mă dezmeticesc… Mai vreau o infinitate de plimbări pe străzile romantice din luminosul Santiago.

Află că eu sunt bine – trăiesc, respir și urmez sfaturile celorlalți, adică „îmi trăiesc viața” – însă m-am pierdut demult pe drum… Sau poate m-ai luat cu tine și-ai uitat să-mi spui? Dacă da, te rog, trimite-mi sufletul să-și recupereze carcasa asta trecătoare pe care o numim corp și care a devenit o povară în ultima vreme. Nu mai respir cum trebuie, nu mai dorm cât trebuie, nu mai pot mânca și, într-un cuvânt, am devenit un fel de fantomă. Doar că nu pot intra în mintea oamenilor sau în ziduri, ba chiar mă simt blocată în propria mea existență care acum îmi pare atât de inutilă.

Da, bineînțeles, m-am gândit și la asta. Să mă sinucid… câteodată chiar am impresia că moartea ar fi soluția. Nu știu dacă tu mai ești în viață sau nu, tare mi-e teamă că ceva te-a făcut să te urci în luntrea lui Caron și să treci Styxul, caz în care eu n-aș vrea decât să vin acolo, să-ți dau de urmă și să te păstrez, chiar așa cum Orfeu n-a putut s-o facă pentru Euridice. Aș prefera să merg o eternitate pe urmele tale, să-ți admir spatele puternic de om încercat în lupte decât să mai…exist așa. Pe lângă asta, mă gândesc că dacă aș muri, poveștile bunicii Rosa s-ar dovedi adevărate și sufletul mi-ar putea călători către meleaguri necunoscute, aflate la mii de leghe pe mare. Sunt convinsă că dacă o astfel de grozăvie s-ar dovedi ca fiind adevărul ultim al vieții mele, atunci ce mai rămâne din mine după ultima suflare va veni direct către tine.

Nu știu nimic despre tine, nimeni n-a reușit să mă ajute să aflu, iar tu ești atât de tăcut încât iată-mă scriind scrisori patetice unei himere… Câteodată povestea noastră îmi pare atât de îndepărtată și de neverosimilă încât mă gândesc cu groază că totul a fost doar o plăsmuire nefericită a unei minți prea chinuite, însă imediat îmi amintesc de mângâierile tale, de florile pe care mi le prindeai în păr la fiece plimbare prin parcul Castanilor, la versurile lui Neruda pe care le citeam împreună și, mai presus de toate, la felul simplu și tandru în care îmi spuneai că pe lumea asta există o singură Isabel Marenas și că ea este a ta dincolo de vecie.

Totul îmi amintește astăzi de tine, e ziua cea mai rea din an. Dacă ai fi fost încă aici am fi sărbătorit al treizeci și cincilea an în care ne petrecem după amiezile împreună și tot al treizeci si cincilea de când am devenit parcă o singură ființă. Nu-mi vine să cred că a trecut atât timp, treizeci și cinci de ani sunt mulți, însă nicidecum suficienți. Pe cât de îndepărtată pare copilăria noastră de la marginea pitorescului Santiago de Chile, pe atât de insuficientă pare existența noastră comună. Dar nu-ți face griji – nu e un reproș – doar că mă cunoști suficient de bine, dragul meu, încât să știi că inima mea de femeie veșnic îndrăgostită va fi întotdeauna nemulțumită. Nu știu dacă eternitatea mi-ar ajunge să te iubesc așa cum ar trebui, cum meriți și cum îmi doresc s-o fac, însă cu siguranță m-ar mulțumi mai mult decât acești câțiva ani pe care-i numărăm numaidecât.

În fine, deja m-am întins prea mult și știu că n-ai răbdare să citești romanele de dragoste ale unei nebune. Te iubesc și…ai grijă de tine, oriunde te-ai afla. Te-am iertat pentru c-ai fugit, te iert pentru că te-ascunzi…oricum vom fi din nou împreună, simt asta, momentul se apropie.

A ta,

Isabel.”

Așa sunau scrisorile mele din ultima vreme. Comparându-le cu cele de acum vreo doi ani, nu pot să nu remarc patetismul mereu în creștere. Cuvintele nu-mi mai ajung și asta se vede, parcă-mi doresc să inventez un limbaj special care să exprime exact ceea ce simt. Manuel a apărut în viața mea încă din primul an în care am putut să ies din casa părintească și am început să explorez pe îndelete ulițele prăfuite care duceau toate, mai direct sau mai pe ocolite, la maidanele de la marginea orașului Santiago, pe atunci încă micuț. Cred că aveam vreo patru ani pe-atunci, iar Manuel cam cinci. El era deja liderul găștii de băieți gălăgioși, mari amatori de fotbal. Era căpitanul echipei din cartierul nostru și nu pierdea nicio ocazie de a se duela în mod direct cu omologii săi de pe tot cuprinsul iubitului meu oraș. Ne-am întâlnit întâmplător, tocmai în pracul Castanilor din centru – lucru ciudat, de altfel, fiindcă amândoi ne aflam acolo în mod ilegal.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s