La 1872, locuitorii de la periferia orașului Santiago n-aveau acces în centrul deja luxos, care culmina cu opulența din acest parc. Edilii erau convinși că săracii ascund în ei duhuri rele care îi vor contamina negreșit dacă reușesc cumva să pătrundă în partea bună a orașului. Poate într-un fel aveau dreptate, iar nouă ne convenea acest lucru. Ei aveau bani, petreceri și fățărnicia grosolană specifică micilor și marilor burghezi. Noi aveam bunici și colecții de cărți cu descântece, fantome drăgălașe care ne jucau adeseori feste și multă dragoste. Era ceva în sufletul cartierului în care m-am născut, ceva ce port și astăzi în mine. Semăna mai degrabă cu un sat de pe una din văile veșnice ale Anzilor: case micuțe, dar în care se îngrămădeau adesea chiar și zece persoane, așezate răsfirat și despărțite de largi suprafețe pe care candoenii cultivau tot felul de plante folositoare – de la buruieni magice cu nume hilare, precum iarba boului sau ochiul dracului, la nelipsiții cartofi și desigur porumb. Este evident că zi și noapte mâncam empanadas, însă acolo nu conta ce mâncam, ci cum se întâmpla toată treaba. Ne adunam cu toții în jurul unei mici măsuțe în bucătărie, pe care trona un uriaș lighean de lemn plin până la refuz cu turtițele copilăriei, aduse pe meleagurile noastre de coloniștii spanioli și spectacolul începea negreșit.

Unchiul Javier era de obicei primul care dădea tonul unei conversații atât de tipice sângelui latin care îi invada numaidecât obrajii durdulii și-i făcea „burta de om fericit” (așa o numea el) să tresară la fiecare acces de râs nebunesc care se auzea chiar din ulița principală. Nevastă-sa, Ximena, nu gusta defel glumele lui deocheate și îl dojenea de fiecare dată dându-i una în cap cu ce apuca – o lingură de lemn aflată la îndemână, o turtă, un tocător sau chiar cu un papuc. Evident, toată această ilustrare a unei iubiri conjugale nemărginite n-avea nicidecum darul să-l potolească pe unchiul Javier sau să ne oprească pe noi, copiii, din a-i imita până când eram dați afară să mâncăm pe întuneric cu fantomele primilor locuitori ai acestui tărâm al soarelui și-al ghețurilor nesfârșite.

Eu și văr-miu, Carlos (fiul unchiului Javier și al mătușii Ximena) aveam multe în comun și ne jucam toată ziua de-a mama și de-a tata. Atât de mult ne-am jucat, încât chiar am ajuns să ne pupăm pe gură și să ne explorăm reciproc corpurile. Îmi amintesc și-acum prima dată când am ajuns amândoi unul în fața celuilalt, exact așa cum ne lăsase Dumnezeu la naștere. Trebuie să fi avut vreo trei ani pe-atunci, fiindcă străbunica Paula era încă în viață, iar eu și Carlos ne jucam, conform ritualului, de-a „familia”. Aveam drept copil un știulete de porumb înfofolit simpatic în niște cârpe ponosite, iar casa noastră era întreaga curte și grădină. Camera de zi era în șopronul cel mare, unde ne tolăneam adesea pe stivele de fân ca să adormim copilul, însă, așa cum am auzit că se întâmplă și cu pruncii însuflețiți, noi, în calitate de părinți, sfârșeam prin a fi adormit buștean înainte ca știuleto-copilul nostru să închidă ochii. Într-o zi însă ceva s-a schimbat și parcă amândoi am simțit o curiozitate neștiută până atunci față de celălalt. Nu ne-am atins în vreun fel, ci doar am convenit de comun acord să ne dăm pantalonii jos în același timp. Trebuia să vedem cu ochii noștri motivul pentru care ai noștri nu ne lăsau niciodată să ne facem nevoile împreună, deși în rest eram de nedespărțit. Și am văzut.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s