From time to time

20170909_152052

Mi se mai coc
Lângă urechi
Astăzi perechi,
Mâine deloc
Cireșe dulci
Copilărești

Toamna. Toamna. Toamna. E…toamnă. E anotimpul depresiilor, iubirilor ratate, anotimpul fără drum (fie el înainte sau înapoi), cu vise lungi și pline de anxietăți. E anotimpul în care abia aștept să vină vara, parcă aș vrea să sar peste zăpadă și peste primăvara capricioasă așa ca mine. Vântul e înghețat, soarele e acolo, sus, dar căldura lui n-ajunge până la mine. Mă enervează oamenii fericiți, mă enervează culorile frumoase ale copacilor și vreau să dispară toată lumea. Mă disperă setea mea nepotolită pentru jazz și blues și pentru Beth Hart și cele mai deprimante cântece ale ei. Nu știu ce să fac ca să îmi îndes mai bine căștile-n urechi!

Asta aș fi scris în fiecare an în perioada asta a anului. De vreo trei ori, chiar am făcut-o, însă fără prea mare succes terapeutic, așa că pur și simplu m-am întors în starea în care urăsc gutuile.

Anul ăsta e diferit. Toamna e frumoasă. Am văzut atâtea culori, am văzut atâtea motive de fericire și am simțit atâta soare cald pe piele, încât am și uitat de non-iubirea mea pentru anotimpul ăsta. Nu mai urăsc gutuile (dar merele înca nu îmi plac), și nu mă mai deranjează diminețile reci și serile înghețate.

Nici măcar nu mai vreau să sar peste iarnă, abia o aștept! Vreau să ningă, să se blocheze drumurile, să intru în zăpadă până la brâu pe drumul spre Diham, să caut disperată un sac, o sacoșă mare, orice!, absolut orice care alunecă pe deal, să tremur cu o cană de vin fiert în mână (vin pe care oricum nu-l beau, fiindcă nu prea mi-e pe plac). Știu deja că o să revăd pentru a mia oară pozele din iarna suedeză pe care am petrecut-o acum ceva ani (aurora boreală, glögg, univeristatea din pădure, Jul, jul, strålande jul, concertul de orgă, Eshan, Mariia, Marsala, Mitchell și Rob) și o să împodobesc bradul cu entuziasmul unui copil de cel mult 5 ani.

Timpul nu stă pe loc. Trece, merge, zboară, uneori ca vântul, alteori ca gândul, de cele mai multe ori ca pasiunile mele trecătoare. Și cred că în sfârșit am învățat să accept asta. Vorba aceea, peste tot ce îmi spui și-am să-ți spun / va ninge, va ninge.

[…]

Cu ochii-nchiși
Tu încă-aduni
Luni și cu marți
Și joi cu vineri
De anii tineri
Să mă desparți
Tu încă ești
Ca și atunci

(Ana Blandiana)
Advertisements

Ce poate fi important

Sau nu. Depinde ce alegi.

Remarcam zilele trecute că suntem răi. Răi cu noi înșine, răi cu cei din jur, răi cu orașul, răi cu natura. Răi.

M-am surprins uitându-mă strâmb la necunoscuți pe stradă, fiindcă erau îmbrăcați nepotrivit. M-am trezit comentând despre ce ochelari de soare poartă cineva, sau despre ce și cum face. Și văd asta la aproape toată lumea din jur. Uneori, eu sunt ținta comentariilor; uneori, sursa.

Îmi amintesc cu regret un episod dintr-un tramvai prăfuit și aglomerat din București. Stăteam, împreună cu o prietenă bună, pe un rând de 4 scaune lipite unul de celălalt. Lângă noi s-a nimerit o domnișoară (drăguță, de altfel), care făcuse marea greșală să își prindă cam neprofesionist niște extensii în păr. Nu erau chiar culoarea ei și se vedeau și clemele cu care erau prinse – ce să mai, o tragedie estetică pentru mintea mea plată de pe vremea aia. Nu m-am putut abține și i-am zis prietenei mele „ia uite cum și-a pus și aia extensiile alea…”. Evident, „aia” a auzit și mi-a servit un zâmbet plin de amărăciune și o privire care mă cam întreba ce treabă am eu cu părul ei.

Nu cred că o să uit vreodată sentimentul de atunci – rușine. Rușine pentru ceea ce spusesem, pentru cum spusesem, rușine fiindcă tocmai făcusem o alegere – în loc să mă uit pe geam și să văd ceva frumos, m-am uitat în părul ei și…am judecat-o pentru o alegere. O alegere care, cel puțin pe mine, nu mă afecta cu nimic.

Și asta pentru ce? Pentru că am simțit nevoia să profit de imperfecțiunea ei ca să mă scot pe mine în față, cu titlul de „eu n-aș face niciodată asta”. Tocmai eu, care nu am nici haine la modă, nici noi și nici nu îmi pasă prea tare dacă sunt ciufulită sau nu, dacă sunt pensată sau nu. Tocmai eu, imperfecțiunea mergătoare pe două picioare imperfecte, am simțit nevoia să mă leg de imperfecțiunea altcuiva.

De vreo lună încoace am început să observ cât rău ne pot aduce comentariile de genul ăsta și cât de inutile ne sunt. Mă simt mai bine dacă mă trezesc comentând despre cineva? Nu, dimpotrivă, mă simt prost, îmi dau seama că sunt rea și că vorbesc fără să știu prin ce trece sau prin ce a trecut persoana respectivă.

Mă uit strâmb la „pițipoance” pentru că le atârnă burta pe sub bluza prea strâmtă și blugii cu talia prea joasă, mă feresc de „cocalarii” cu sclipici, blugi strâmți și frizuri de la Nike, încerc să n-am de aface cu „cerșetori”, „homeleși” sau „boschetari”.

Și fac toate astea fără să știu nimic despre toate persoanele astea. Nu știu cum au crescut, cu ce seturi de valori au fost hrăniți, dacă au avut bani sau nu; nu știu dacă stima lor de sine este acolo unde ar trebui să fie, nu știu dacă au fost izolați, arătați cu degetul la școală, batjocoriți sau mereu în centrul atenției. Nu știu dacă cei din viețile lor pun presiune pe ei să fie disponibili, perfecți, inteligenți, servili, sau oricum altcuiva. Nu știu decât că poartă haine nepotrivite sau că nu s-au spălat de ceva vreme. Nu văd decât o imagine. Și ce rost ar avea să critic o imagine?

Să fii de partea cealaltă a poveștii e greu – să se uite lumea urât la tine, să auzi comentarii, să știi sigur că cineva, în spatele tău, râde de tine, să fii marginalizat pentru că nu îndeplinești așteptările sau să fii ținta tuturor rugăminților și neputințelor celor din jur. Cred că fiecare dintre noi am trecut prin ambele posturi. De asemenea, cred că toți ne-am simțit tare neplăcut în cea din urmă, iar principiul meu de „funcționare” e simplu – ce ție nu-ți place, altuia nu-i face.

Provocarea, însă, nu este să nu mai arătăm cu degetul sau să nu mai verbalizăm răutăți gratuite. Provocarea este să depășim planul ăsta cu totul, să nu mai gândim în termeni de „frumos” și „urât”, „dezirabil” și „indezirabil”. Poate n-ar strica să luăm oamenii din jur așa cum sunt și să vedem ceva bun în fiecare. Și, dacă avem resursele necesare, să nu mai ignorăm și să ajutăm. Câteodată, un zâmbet poate însemna o lume, chiar și pentru un necunoscut de pe stradă.

Piatra Mare cu călduri

Echipa: eu, El, Claudiu, cățelușele Alicia și Leia

Traseu: Dâmbu Morii – Valea Șipoaia – Canionul 7 Scări – Cabana Piatra Mare – Vârful Piatra Mare – Cabana Piatra Mare – Drumul Familial – Drumul Țiganilor

Timp total: 7 ore și jumătate dus – întors, inclusiv pauze

——————-

De când m-am mutat în Brașov, mă uit la Piatra Mare de cel puțin două, trei ori pe zi. Bunlocul mă privește fix în dreptul geamului, creastra principală este un pic mai la dreapta și acoperită – din păcate… – de niște blocuri.

Cu toate că este atât de aproape, mi-a luat nu mai puțin de un an și jumătate să ajung pe înălțimile sale. Bine, Bunlocul l-am vizitat de vreo trei, patru ori, dar niciodată nu m-au purtat pașii mai sus. Am avut o încercare eșuată astă primăvară, când parcă n-aveam nici picioare, nici plămâni și am decis să mă întorc acasă să mai mănânc niște mămăligă 🙂 Asta a fost prima dată când m-am întors dintr-un traseu fiindcă, efectiv, nu mai puteam sa fac un pas în sus.

Inițial, acel episod m-a lăsat dezamăgită de mine. Mi-a luat doar vreo trei sau patru luni să îmi adun curajul să las fantomele de sub pat deoparte și să îmi iau rucsacul în spate și inima-n dinți să plec din nou pe drumul bine știut până la Canionul 7 Scări și apoi, tot mai sus, către creste.

2

Am plecat destul de târziu la drum, cred că am pornit spre Canion undeva pe la 2 după-masa, într-o duminică tare caldă și sufocantă. Echipa noastră, formată din 3 adulți obosiți și 2 cățelușe puse pe alergat s-a mișcat exemplar, printre grătarele de pe Valea Șipoaiei și printre valurile de turiști în șlapi care veneau de la sau mergeau către Canion.

Plecasem de acasă cu gândul că vreau să intru și eu în Canion, să văd care e șmenu și de ce se înghesuie lumea așa, ca la balamuc. Am abandonat planul imediat ce-am parcat mașina 🙂 La Canion am făcut doar un scurt popas de mâncare și hidratare (unii cu apă, alții cu bere), apoi am mers pe poteca marcată cu punct roșu, care ocolește toată nebunia de jos pe niște pante nu tocmai prietenoase.

Răcoarea și umbra pădurii ne sunt de mare folos și înaintăm fără prea mari probleme. Nu pot să nu remarc faptul că, de data asta, poteca nu-mi mai pune niciun fel de probleme și mă simt în largul meu.

Ajungem în vreo 20 de minute și la intersecția cu banda galbenă care vine dinspre Canion și urmăm poteca tot mai îngustă, străjuită de bolovani care mai decare mai mari, mai umezi și mai plini de licheni.

Deja nu prea mai este nimeni în pădure și simt că, în sfârșit, am parte de liniștea pe care am căutat-o atât în ultimele zile. Doar noi și respirațiile noastre, când ușoare, când obosite, în funcție de înclinarea pantei, gheruțele cățelușelor prin frunze și pe pietre și, din când în când, răcoarea binecuvântată a pădurii care se revarsă peste noi. Nici nu prea vorbim – dar e ok, suntem prieteni buni și n-avem nevoie de cuvinte ca să știm că ne place 🙂

1

Să tot fie vreo oră și jumătate de când am plecat de la Canion și…iată cabana! și măgărușii! Luăm o pauză de masă și bere, apoi plecăm cu pas întins către vârful Piatra Mare. Poteca până acolo s-a dovedit a fi o adevărată încântare! La început ne poartă drept, prin pădure și-mi amintesc cu drag de Pichetul Roșu și drumul mult iubit spre Mălăiești. Apoi, ajungem la o porțiune mai accidentată, urcăm pe un mic horn și ieșim în creastă. De aici avem drum de creastă specific munților sub 2000 – platou lat, drum lat, probabil plin de afine atunci când este sezonul lor.

3

Nu trece mult și ne trezim pe vârf. Ce peisaj! Îmi văd blocul 🙂 Și văd Bucegii cumva umbriți de prea mult soare, și Ciucașul cu toate turnurile lui de piatră, și Postăvarul pe care astă iarnă era plin de schiori… Și începe o durere de cap soră geamănă cu migrena. Aleg să o ignor și parcurg drumul înapoi până la cabană fără prea mare efort.

Mai facem și aici un scurt popas, apoi mergem în jos, pe Familial. Nici nu trecem bine de prima curbă de nivel, că dăm nas în nas cu măgărușii, care se întorceau de la plimbarea de seară. Băieții sunt calmi, eu panicată total, știind de la prima oprire la cabană ce părere au măgărușii despre cățelușele noastre. Îi ocolesc prin pădure (și cât de sus am mers, doar să nu fiu aproape de ei! Băieții mureau de râs…) și apoi continuăm drumul în jos, prin pădurea frumoasă și poienile scăldate în lumina soarelui de apus.

4

Durerea de cap devine din ce în ce mai puternică și nici nu știu dacă să mai merg sau să încerc să mă rostogolesc la vale. Fiecare pas doare, fiecare respirație doare, fiecare rază de soare care îmi intră în ochi DOARE!!! Pas după pas, ajungem și la intersecția Drumului Militar cu Drumul Tâlharilor, sau Hoților, sau Țiganilor și decidem s-o luăm pe cel din urmă. Am avut de parcurs o coborâre abruuuuuptă, solicitantă pentru genunchi și pentru capul meu avariat. Tot ce am reușit să țin minte este că mă gândeam că înțeleg de unde vine numele potecii și că n-aș urca pe acolo decât bătută (asta ca să fiu drăguță).

Dar iată că vine și ora 9 jumătate seara și ne vedem urcați din nou în mașină, îndreptându-ne spre frumosul Brașov, acum răcorit după o zi de iunie mai caldă decât s-ar fi cuvenit.

5

A fost o drumeție frumoasă, cu de toate – și ușoare și grele; și relaxante și solicitante; și frumoase și mai puțin frumoase. Important este că am învățat ceva! Am învățat că mindset-ul face mult, că nu e deloc constructiv să ne ancorăm în neputințele din trecut și mi-am reamintit că nu trebuie să ajung pe vreo creastă înaltă, cu lanțuri și abrupturi stâncoase cu capre negre ca să simt bucuria și magia muntelui.

Vă las cu melodia care ne-a ținut companie pe drum – am plecat cu ea în minte de acasă și am avut grijă să transmit rapid microbul în jurul meu.

Cărări cu soare!

 

 

La 1872, locuitorii de la periferia orașului Santiago n-aveau acces în centrul deja luxos, care culmina cu opulența din acest parc. Edilii erau convinși că săracii ascund în ei duhuri rele care îi vor contamina negreșit dacă reușesc cumva să pătrundă în partea bună a orașului. Poate într-un fel aveau dreptate, iar nouă ne convenea acest lucru. Ei aveau bani, petreceri și fățărnicia grosolană specifică micilor și marilor burghezi. Noi aveam bunici și colecții de cărți cu descântece, fantome drăgălașe care ne jucau adeseori feste și multă dragoste. Era ceva în sufletul cartierului în care m-am născut, ceva ce port și astăzi în mine. Semăna mai degrabă cu un sat de pe una din văile veșnice ale Anzilor: case micuțe, dar în care se îngrămădeau adesea chiar și zece persoane, așezate răsfirat și despărțite de largi suprafețe pe care candoenii cultivau tot felul de plante folositoare – de la buruieni magice cu nume hilare, precum iarba boului sau ochiul dracului, la nelipsiții cartofi și desigur porumb. Este evident că zi și noapte mâncam empanadas, însă acolo nu conta ce mâncam, ci cum se întâmpla toată treaba. Ne adunam cu toții în jurul unei mici măsuțe în bucătărie, pe care trona un uriaș lighean de lemn plin până la refuz cu turtițele copilăriei, aduse pe meleagurile noastre de coloniștii spanioli și spectacolul începea negreșit.

Unchiul Javier era de obicei primul care dădea tonul unei conversații atât de tipice sângelui latin care îi invada numaidecât obrajii durdulii și-i făcea „burta de om fericit” (așa o numea el) să tresară la fiecare acces de râs nebunesc care se auzea chiar din ulița principală. Nevastă-sa, Ximena, nu gusta defel glumele lui deocheate și îl dojenea de fiecare dată dându-i una în cap cu ce apuca – o lingură de lemn aflată la îndemână, o turtă, un tocător sau chiar cu un papuc. Evident, toată această ilustrare a unei iubiri conjugale nemărginite n-avea nicidecum darul să-l potolească pe unchiul Javier sau să ne oprească pe noi, copiii, din a-i imita până când eram dați afară să mâncăm pe întuneric cu fantomele primilor locuitori ai acestui tărâm al soarelui și-al ghețurilor nesfârșite.

Eu și văr-miu, Carlos (fiul unchiului Javier și al mătușii Ximena) aveam multe în comun și ne jucam toată ziua de-a mama și de-a tata. Atât de mult ne-am jucat, încât chiar am ajuns să ne pupăm pe gură și să ne explorăm reciproc corpurile. Îmi amintesc și-acum prima dată când am ajuns amândoi unul în fața celuilalt, exact așa cum ne lăsase Dumnezeu la naștere. Trebuie să fi avut vreo trei ani pe-atunci, fiindcă străbunica Paula era încă în viață, iar eu și Carlos ne jucam, conform ritualului, de-a „familia”. Aveam drept copil un știulete de porumb înfofolit simpatic în niște cârpe ponosite, iar casa noastră era întreaga curte și grădină. Camera de zi era în șopronul cel mare, unde ne tolăneam adesea pe stivele de fân ca să adormim copilul, însă, așa cum am auzit că se întâmplă și cu pruncii însuflețiți, noi, în calitate de părinți, sfârșeam prin a fi adormit buștean înainte ca știuleto-copilul nostru să închidă ochii. Într-o zi însă ceva s-a schimbat și parcă amândoi am simțit o curiozitate neștiută până atunci față de celălalt. Nu ne-am atins în vreun fel, ci doar am convenit de comun acord să ne dăm pantalonii jos în același timp. Trebuia să vedem cu ochii noștri motivul pentru care ai noștri nu ne lăsau niciodată să ne facem nevoile împreună, deși în rest eram de nedespărțit. Și am văzut.

„Dragul meu,

Îți scriu pentru a mia oară de când ai plecat și încă n-am nicio veste de la tine. Nu știu dacă ți-e bine, dacă ți-e dor, dacă-ți lipsește ceva sau dacă ai totul acolo unde ești. Ai plecat prea repede, nici n-am avut timp să mă dezmeticesc… Mai vreau o infinitate de plimbări pe străzile romantice din luminosul Santiago.

Află că eu sunt bine – trăiesc, respir și urmez sfaturile celorlalți, adică „îmi trăiesc viața” – însă m-am pierdut demult pe drum… Sau poate m-ai luat cu tine și-ai uitat să-mi spui? Dacă da, te rog, trimite-mi sufletul să-și recupereze carcasa asta trecătoare pe care o numim corp și care a devenit o povară în ultima vreme. Nu mai respir cum trebuie, nu mai dorm cât trebuie, nu mai pot mânca și, într-un cuvânt, am devenit un fel de fantomă. Doar că nu pot intra în mintea oamenilor sau în ziduri, ba chiar mă simt blocată în propria mea existență care acum îmi pare atât de inutilă.

Da, bineînțeles, m-am gândit și la asta. Să mă sinucid… câteodată chiar am impresia că moartea ar fi soluția. Nu știu dacă tu mai ești în viață sau nu, tare mi-e teamă că ceva te-a făcut să te urci în luntrea lui Caron și să treci Styxul, caz în care eu n-aș vrea decât să vin acolo, să-ți dau de urmă și să te păstrez, chiar așa cum Orfeu n-a putut s-o facă pentru Euridice. Aș prefera să merg o eternitate pe urmele tale, să-ți admir spatele puternic de om încercat în lupte decât să mai…exist așa. Pe lângă asta, mă gândesc că dacă aș muri, poveștile bunicii Rosa s-ar dovedi adevărate și sufletul mi-ar putea călători către meleaguri necunoscute, aflate la mii de leghe pe mare. Sunt convinsă că dacă o astfel de grozăvie s-ar dovedi ca fiind adevărul ultim al vieții mele, atunci ce mai rămâne din mine după ultima suflare va veni direct către tine.

Nu știu nimic despre tine, nimeni n-a reușit să mă ajute să aflu, iar tu ești atât de tăcut încât iată-mă scriind scrisori patetice unei himere… Câteodată povestea noastră îmi pare atât de îndepărtată și de neverosimilă încât mă gândesc cu groază că totul a fost doar o plăsmuire nefericită a unei minți prea chinuite, însă imediat îmi amintesc de mângâierile tale, de florile pe care mi le prindeai în păr la fiece plimbare prin parcul Castanilor, la versurile lui Neruda pe care le citeam împreună și, mai presus de toate, la felul simplu și tandru în care îmi spuneai că pe lumea asta există o singură Isabel Marenas și că ea este a ta dincolo de vecie.

Totul îmi amintește astăzi de tine, e ziua cea mai rea din an. Dacă ai fi fost încă aici am fi sărbătorit al treizeci și cincilea an în care ne petrecem după amiezile împreună și tot al treizeci si cincilea de când am devenit parcă o singură ființă. Nu-mi vine să cred că a trecut atât timp, treizeci și cinci de ani sunt mulți, însă nicidecum suficienți. Pe cât de îndepărtată pare copilăria noastră de la marginea pitorescului Santiago de Chile, pe atât de insuficientă pare existența noastră comună. Dar nu-ți face griji – nu e un reproș – doar că mă cunoști suficient de bine, dragul meu, încât să știi că inima mea de femeie veșnic îndrăgostită va fi întotdeauna nemulțumită. Nu știu dacă eternitatea mi-ar ajunge să te iubesc așa cum ar trebui, cum meriți și cum îmi doresc s-o fac, însă cu siguranță m-ar mulțumi mai mult decât acești câțiva ani pe care-i numărăm numaidecât.

În fine, deja m-am întins prea mult și știu că n-ai răbdare să citești romanele de dragoste ale unei nebune. Te iubesc și…ai grijă de tine, oriunde te-ai afla. Te-am iertat pentru c-ai fugit, te iert pentru că te-ascunzi…oricum vom fi din nou împreună, simt asta, momentul se apropie.

A ta,

Isabel.”

Așa sunau scrisorile mele din ultima vreme. Comparându-le cu cele de acum vreo doi ani, nu pot să nu remarc patetismul mereu în creștere. Cuvintele nu-mi mai ajung și asta se vede, parcă-mi doresc să inventez un limbaj special care să exprime exact ceea ce simt. Manuel a apărut în viața mea încă din primul an în care am putut să ies din casa părintească și am început să explorez pe îndelete ulițele prăfuite care duceau toate, mai direct sau mai pe ocolite, la maidanele de la marginea orașului Santiago, pe atunci încă micuț. Cred că aveam vreo patru ani pe-atunci, iar Manuel cam cinci. El era deja liderul găștii de băieți gălăgioși, mari amatori de fotbal. Era căpitanul echipei din cartierul nostru și nu pierdea nicio ocazie de a se duela în mod direct cu omologii săi de pe tot cuprinsul iubitului meu oraș. Ne-am întâlnit întâmplător, tocmai în pracul Castanilor din centru – lucru ciudat, de altfel, fiindcă amândoi ne aflam acolo în mod ilegal.

10 ani

Disclaimer: Text scris după două zile de chin și nesomn, de frustrare și melancolie. Se fac 10 ani de când am terminat gimnaziul și parcă tăcerea de pe grupul de facebook (care a apărut odată cu moartea dirigintei) e mai apăsătoare decât mulți mmHg.

———————————————————————————————————————————-

Anul de grație 2007, jumătatea lunii iunie (probabil). Primul examen serios din viața mea, Testare sau Evaluare Națională sau Capacitate sau emoții de la prima oră a dimineții. Ăsta a fost momentul care a încheiat o perioadă…de fapt, o eră. Pentru prima dată, urma ca în toamnă să nu mă mai întorc în aceeași școală și la aceiași colegi pe care i-am avut timp de 8 ani.

Înfricoșător sentiment… Dar ăsta nu este un text despre mine.

Alex, Andruța, Anca, Mihai, Răzvan, Mirela, Mihail, Remi, Mircea, Nicușor, Evelin, Anisia, Ana, Mona, Vivi…și atâția alții. Oameni care mi-au umplut zilele și despre care acum mai știu prea puține.

A fost o vreme când viața întreagă se învârtea în jurul lor, în jurul clădirii portocalii a școlii, în jurul dirigintei care, la un moment dat, a decretat că vom veni la școală doar îmbrăcați în alb.

Mirela, pe care o cunosc de când mamele noastre erau gravide cu noi, avea părul creț și își asumase fără regret ura față de o asemenea caracteristică. Și mă lăsa să copiez de la ea la matematică!

Mihai, veșnic îndrăgostit de aceeași fată, căreia îi aducea trandafiri furați încă din clasa întâi. El și scrisul lui de doctor, pe care puțini dintre noi am ajuns să-l descifrăm, dar maestrul absolut era Răzvan S., care stătea în fața lui și care ar fi putut înțelege acel scris de doctor din orice poziție și în ciuda oricăror intenții de blocare a accesului. Copiatul era o treabă importantă la vârsta aia. Mihai, care prin clasa a noua m-a învățat să joc ping-pong și să merg cu bicicleta.

Răzvan, atât de legat de ai lui și atât de sincer, încât diriga a zis că mai degrabă crede minciunile lui Marica (rebelul clasei) decât adevărul lui. Răzvan, care n-a venit la școală fiindcă a stat acasă să o ajute pe mama lui să pregătească prăjituri pentru niște musafiri. Răzvan, cu care printr-a noua făceam schimb de muzici și care, împreună cu Mihai, m-a învățat ping pong și să merg cu bicicleta.

Alex, colegul de bancă dintr-a șaptea și a opta. Cel care mi-a tolerat toți hormonii îndobitociți și toate accesele de B.U.G. Mafia și toate tentativele, din ce în ce mai riscante, de a copia. Plus că aveam amândoi pistrui! Mi-e dor de el.

*Aș putea scrie câteva rânduri despre fiecare coleg, dar nu vreau să scriu chiar un roman* 

Pe lângă ei, au mai fost profesorii care m-au inspirat și mulțumită cărora am devenit, în bună măsură, omul care sunt azi.

Cristi, proful de română (de care acum mă leagă o prietenie dintr-alea care a rămas suspendată în timp), care mi-a suportat atâtea perorații din biblia Avocatului Elevului, încât a fost dispus chiar și să-mi dea 2 la latină, doar să mă determine să îmi țin gura aia păcătoasă de puștoaică rebelă. Cristi, același prof de la care împrumutam dvd-uri cu filme piratate și muzici dintre cele bune și care ne-a dus în excursie la final de a opta. Și când prietena lui (și asistenta medicală a școlii) ne-a confiscat băutura ascunsă pe sub paturi, el ne-a adus-o înapoi…

Apoi, a mai fost Alina, profa de engleză. Dacă mă-ntrebai ce vreau să mă fac atunci când voi fi mare, existau doar două răspunsuri: profă de engleză sau medic. And guess what! 🙂 Asta pentru că teacher era nici mai mult nici mai puțin decât un model de relaționare autentică cu noi, copiii de gimnaziu, mai mult sau mai puțin interesați de ora ei. M-a inspirat și încă mă inspiră.

Desigur, n-am cum să uit de Sorin, proful de geografie și mai apoi de istorie. La fel ca Alina, un model de profesor implicat și care te făcea să îi îndrăgești materiile încă de la prima oră. Avea (sper că încă are!) acel ceva care face de multe ori diferența dintre îmi place și nu-mi place.

În final, diriga… Cristina. Fuma Assos și era sâsâită. Deci, fuma Assssssssossssssss. Când privesc în urmă, o văd în prima zi dintr-a cincea: „Bună ziua! Numele meu este Costiuc Cristina și voi fi diriginta voastră.”. Buf! Catalogul și geanta pe masă. O primă imagine înfricoșătoare, care apoi s-a îndulcit într-atâta, încât la final de a opta am alergat-o prin școală (la propriu!) ca să îi pot da o floare (sau era un buchet?).

Diriga știa cam tot ce se întâmplă în clasă și orele de dirigenție se desfășurau adeseori ca niște ședințe de mediere. Adesea, eu eram în picioare și pledam în favoarea unuia sau altuia. Ba, la o ședință cu părinții am zis că nu știu cine a dat cu soluție împuțită ca să nu facem ore, iar apoi am adăugat, nu foarte subtil, că „și dacă aș ști, tot nu v-aș spune.”. I ain’t no snitch. 

Diriga avea răbdare. Atunci credeam că nu, acum îmi dau seama că era chiar un monument viu al răbdării. Eram copii și credeam că știm ce-i aia ură (ne credeam experți, chiar!) și îi încredințam chiar ei micile noastre conflicte, spre o rezolvare matură. Nu-mi mai amintesc dacă soluțiile ei au funcționat sau dacă, pur și simplu, ce e val, ca valul trece.

Noi n-am fost niciodată o clasă unită. N-am mers decât în două excursii în patru ani, de ieșit nu ieșeam nicăieri, iar zilele de naștere nu prea erau, pe vremea aia, mare motiv de sărbătoare. Dar am știut să copiem unii de la alții (să dăm cotul un pic mai într-o parte să vadă și colegul, să trimitem un bilețel cu poșta express, etc.) și să ne iubim măcar la final de drum împreună – la agapă, unde ne-am „cherchelit” cu Robbie Bubbles și am urlat ca disperații pe toate melodiile de la Hi-Q. În aceeași seară în care Sorin, proful de geografie și istorie, devenea tată… Dar și-a făcut timp să vină și la noi.

Gașca meaaaa nu poateee săăăă steaaa liniștiiiităăă nicio clipăăăăă

Mi-e dor de ei toți, colegi, profesori, de școală și de un timp în care lucrurile cele mai grave erau, de fapt, mici jucării care să ne țină ocupați. Acum nu mai știu nimic despre mulți dintre cei cu care am împărțit catalogul dintr-a-ntâia până în a opta.

Unii au mers la facultate și lucrează în domeniu, dar n-aș ști dacă le place ce fac sau dacă se regăsesc. Unii au ales să muncească și au lăsat baltă școala și toate metehnele ei.

Unii au făcut facultăți și lucrează în domenii fără nicio legătură cu pregătirea…dar nu suntem vreo excepție în România.

Pot doar să sper că toată lumea e bine și că fiecare se îndreaptă către cea mai bună versiune a sa.

A fost mai mult decât școală, au fost mai mult decât patru ani și au rămas multe amintiri. Toate bune. Pe cele câteva „rele” le-am acceptat ca fiind ale mele și am decis să învăț lecții, nu să scriu acatiste.

——————————————-

P.S.: Model de înțelepciune la 12-13 ani… :))

De curând, am fost la un training legat de unul dintre programele pe care le pot preda. Cu o lună înainte, fusesem la altul. Și în octombrie 2016, la altul. Și în august 2016, la altul. Și de fiecare dată am văzut același lucru: tineri care nu cred că sunt suficient de buni. Myself included.

Uitându-mă mai atent în jur, am descoperit oameni vulnerabili, dar nu în sensul pozitiv. Parcă fiecare avem norișorul nostru negru care nu ne părăsește niciodată. Nu suntem suficient de buni, avem nevoie de chestii materiale și periferice ca să ne demonstrăm valoarea, ne e frică să vorbim și – după cum spunea Melania Medeleanu la TEDx  Cluj – strigătul de nota 10 de când am respirat prima dată în lumea asta s-a transformat într-o șoaptă pe care nici noi n-o putem auzi calumea.

Mă învârt printre profesori din mediul privat, majoritatea femei, toate tinere și frumoase și toate strangulate de aceeași temere: I’m not good enough. De unde filosofia asta? Cine ne-a dăruit norișorul negru de deasupra capului? În cazul meu – unii profesori, uneori părinții, alteori oamenii care îi consideram apropiați și care apoi s-au evaporat. Fiecare aveam propriile povești despre neîncredere, despre oameni care s-au străduit să ne facă să ne încadrăm într-o cutiuță mică. Întrebarea care rămâne este ce putem face ca să întoarcem povestea asta în favoarea noastră.

Cum putem să ne autoanalizăm sincer, fără să fim prea aspri sau prea indulgenți? Cum putem să ne recunoaștem sincer și să ne accetăm defectele și vulnerabilitățile? Cum scăpăm de vocea din capul nostru care ne spune mereu că nu suntem de ajuns? Cum rescriem toate acele „persona” care zac în noi și pe care le târâm încoace și încolo fiindcă asta se așteaptă ceilalți să fim?

Eu, spre exemplu, trebuie să fiu mereu disponibilă, mereu inteligentă, mereu dispusă să rezolv problemele altora și să le preiau asupra mea, chiar dacă asta înseamnă că trei zile după accea sunt complet nefuncțională. Alții au alte imagini de întreținut, iar alții nu își pot trăi viața decât în apropierea cuiva ca mine, care să le rezolve problemele și care să le preia fricile.

Niciun scenariu nu e bun. Trebuie să ne reinventăm.

Părinți, nu vă mai ajutați copiii să se lege la șireturi. Învățați-i cum să se descurce.

Profesori, nu mai pedepsiți copiii care nu sunt interesați de materia voastră. Faceți ceva astfel încât să îi atrageți. Priviți-i în ochi și acceptați faptul că ei sunt cei care vă vor învăța câte ceva despre stilul vostru de predare. Da, da, și adulții învață de la copii. Acceptați asta.

Oameni – în general – fiți echilbrați, mai empatici, analizați valorile pe care le emanați și învățați să spuneți și „nu”, atunci când simțiți că așa trebuie. Dar, mai presus de orice, purtați-vă cu ceilalți așa cum v-ar plăcea să fiți și voi tratați. Orice schimbare începe cu fiecare om în parte. Luați responsabilitatea de pe umerii guvernului, primăriilor sau bisericii și începeți să schimbați lumea din 1 în 1.

 

Miercuri

Seara, pe la 8 fără un sfert, o stație de autobuz în Brașov. Pașii mei spre ea (eu spre alte locuri, mai îndepărtate, mai înalte și mai vii), când aud că mă cheamă o tanti. M-am uitat confuză în jur, apoi mi-am dat seama că, da, vorbea cu mine.

Era evident că urmează să îmi ceară bani (ba chiar mi-am amintit că o mai văzusem, tot în aceeași stație), dar știam că oricum n-am decât vreo 2 lei la mine, așa că m-am dus. Mi-a explicat pe repede-înainte ce și cum, m-am văitat că am doar 2 lei și ăia în monede de 50 de bani, i le-am dat, că oricum voiam să scap de ele și apoi am început o scurtă conversație despre ce artificii aș putea face pentru a obține venituri suplimentare de la primărie. Sfaturile către mine veneau ambalate în propria poveste și propriile neputințe (inventate sau nu, asta contează mai puțin). Nu mă simțeam în elementul meu și chiar aveam o ușoară senzație de sufocare (da, mă, sunt anxioasă), dar iată că de dincolo de rond apare și autobuzul meu cel de toate zilele, cu numărul 7 (număr norocos în etnologia europeană!).

Îmi iau la revedere, urc treptele alea jegoase și – cu cardul într-o mână și geanta în cealaltă – mă proptesc direct în validator. „Bzzzzzzzzz SOLD ZERO”. CEEEEEE??!?!?! Dezastru total. Nu aveam călătorii, următoarea stație din care mi-aș putea cumpăra nu este deloc aproape (aproximativ 1,5 km, cf. google maps), așa că aleg să rămân în autobuz până acolo. Nu aveam nici timp și nici chef să fac o așa excursie pe jos, iar la prima stație (care, apropos, e ditamai nodul) nu există automat sau ghișeu pentru bilete.

Ghinionul meu – fix la stația asta mare, importantă și rămasă în secolul trecut se urcă niște controlori. Unul își începe periplul chiar cu mine. Încerc să îi explic că n-am știut că nu mai am călătorii, că nu am de unde să îmi iau bilet până la Patria și că alte lucruri, dar mă privește cel puțin dubios (maaaamă, ce infractoare sunt – și mincinoasă pe deasupra!) și îmi cere buletinul, informându-mă că „60 de lei pe loc”. „N-am niciun ban!” –  „Nu e problema mea!”.

Of.

Și acum încep să curgă toate sentimentele urâte din lume. Mă simt nedreptățită (zău că m-aș fi dat jos la prima, dacă aș fi avut cum să îmi iau bilet acolo!), nu înțeleg de ce mi se întâmplă fix mie, care validez nenorocitul ăla de card de fiecare dată, chiar dacă merg doar 5 minute. Universul e pe dos azi, am folosit cele 5 minute în care aș fi putut să îmi verific cardul ca să vorbesc cu tanti aia, deși știam deja că 90% din ce voi auzi sunt minciuni. Dar eram curioasă ce poveste are de zis de data asta, fiindcă oamenii ăștia sunt un univers întreg. Și curiozitatea a omorât pisica…

Am ajuns acasă plângând în hohote, fără să înțeleg cum și de ce și alte lucruri din astea. Cineva mă pedepsea pentru că nu am avut de unde să-mi iau bilet. Controlorul ăla era puțin afumat sau suferea de vreo boală care îți face ochii tulburi și nu te lasă să te concentrezi la ceea ce se întâmplă în jurul tău, eu am încercat să explic și să fiu politicoasă (oricum nu pot să mă cert sau „să comentez”…) și m-am ales doar cu priviri disprețuitoare și probabil cu o amendă care să îmi reamintească de infamia pe care am comis-o.

Este incredibil cât de mult ne poate scoate din ritm o asemenea întâmplare. Două zile mai târziu, încă nu mi-a trecut sentimentul de nedreptate și frustrarea care vine la pachet. Mă tot gândesc că poate ar fi trebuit să fac și eu circ, așa cum am văzut la alții. Să țip, să dau cu piciorul în podea și să ameninț că îi târăsc pe toți prin tribunale – pe controlor, fiindcă dă amenzi băut, pe ăia de la RATBV fiindcă nu pot să îmi iau bilet din toate stațiile, atâta vreme cât autobuzele trec pe acolo, etc., etc., etc.. Dar am tăcut și am încercat (nu pot spune că am avut și succes…) să îmi stăpânesc lacrimile.

Nu știu dacă a fost bine sau nu, dar tocmai am avut parte de a doua noapte de coșmaruri pe tema asta. Drumul către calm și acceptare e lung și nu știm niciodată dacă suntem pe poteca bună…

Copiii…

Îi învățăm cum să fie puternici, dar nu şi cum să gestioneze momentele când nu se simt deloc aşa.

Le construim caracterul astfel încât să se apropie de ceea ce noi, adulţii, considerăm ca fiind cea mai potrivită variantă pentru “lumea în care trăim”, uitând, însă, că “lumea” asta, realitatea noastră, nu e doar ceva pe care îl percepem 100% obiectiv – dimpotrivă, alterăm realitatea în funcţie de de propriile noastre neputinţe, în funcție de aşteptări, de frustrări, în funcție de oamenii care ne-au format şi în funcție de proiecțiile în viitor.

Ne învățăm copiii să ceară, să aibă, dar nu şi să împartă, crezând că asta e o cale de a cultiva asertivitatea şi simţul proprietății. Să îi învățăm să nu fie legați de lucruri pare o filosofie în dezacord cu lumea pe care noi o percepem ca fiind “materialistă”, în care “doar banii contează”, în care reuşeşte doar cine dă cel mai tare din coate şi calcă pe cadavre. Realizăm oare că vrem să creştem nişte adulți care să se lase modelați de circumstanțe? Noi creem realitatea, societatea şi lumea şi, în loc să creştem copii care să învețe să ne absoarbă tarele, am putea să creştem copii care să transforme lumea, care să facă din răutate, nepotism, individualism şi agresivitate excepția, nu regula.

Le spunem copiilor noştri mai des cât îi iubim, le mărturisim că sunt tot universul nostru, că viața noastră e minunată de când au venit ei, fără să realizăm că le punem pe umeri povara fericirii noastre, că le transmitem, subtextual, faptul că ei trebuie să fie ca să ne împlinească pe noi. Ori fericirea noastră nu ar trebui să depindă de ei, ci, în primul rând, de noi, de omul dinăuntru.

Avem nevoie de o schimbare de paradigmă şi mi-ar plăcea să cred că se va întâmpla, că vom lua, în sfârşit, în serios vorba aceea cu “fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”.

Vreau să nu mai văd copii care se chinuie să fie puternici, vreau să văd copii care nu se simt prost pentru că plâng, vreau să văd copii care sunt învățați că în noi, în ei, există şi calități şi defecte, şi putințe şi neputințe şi că vom fi mai buni abia atunci când vom accepta că nu suntem şi nu putem fi perfecți.