10 ani

Disclaimer: Text scris după două zile de chin și nesomn, de frustrare și melancolie. Se fac 10 ani de când am terminat gimnaziul și parcă tăcerea de pe grupul de facebook (care a apărut odată cu moartea dirigintei) e mai apăsătoare decât mulți mmHg.

———————————————————————————————————————————-

Anul de grație 2007, jumătatea lunii iunie (probabil). Primul examen serios din viața mea, Testare sau Evaluare Națională sau Capacitate sau emoții de la prima oră a dimineții. Ăsta a fost momentul care a încheiat o perioadă…de fapt, o eră. Pentru prima dată, urma ca în toamnă să nu mă mai întorc în aceeași școală și la aceiași colegi pe care i-am avut timp de 8 ani.

Înfricoșător sentiment… Dar ăsta nu este un text despre mine.

Alex, Andruța, Anca, Mihai, Răzvan, Mirela, Mihail, Remi, Mircea, Nicușor, Evelin, Anisia, Ana, Mona, Vivi…și atâția alții. Oameni care mi-au umplut zilele și despre care acum mai știu prea puține.

A fost o vreme când viața întreagă se învârtea în jurul lor, în jurul clădirii portocalii a școlii, în jurul dirigintei care, la un moment dat, a decretat că vom veni la școală doar îmbrăcați în alb.

Mirela, pe care o cunosc de când mamele noastre erau gravide cu noi, avea părul creț și își asumase fără regret ura față de o asemenea caracteristică. Și mă lăsa să copiez de la ea la matematică!

Mihai, veșnic îndrăgostit de aceeași fată, căreia îi aducea trandafiri furați încă din clasa întâi. El și scrisul lui de doctor, pe care puțini dintre noi am ajuns să-l descifrăm, dar maestrul absolut era Răzvan S., care stătea în fața lui și care ar fi putut înțelege acel scris de doctor din orice poziție și în ciuda oricăror intenții de blocare a accesului. Copiatul era o treabă importantă la vârsta aia. Mihai, care prin clasa a noua m-a învățat să joc ping-pong și să merg cu bicicleta.

Răzvan, atât de legat de ai lui și atât de sincer, încât diriga a zis că mai degrabă crede minciunile lui Marica (rebelul clasei) decât adevărul lui. Răzvan, care n-a venit la școală fiindcă a stat acasă să o ajute pe mama lui să pregătească prăjituri pentru niște musafiri. Răzvan, cu care printr-a noua făceam schimb de muzici și care, împreună cu Mihai, m-a învățat ping pong și să merg cu bicicleta.

Alex, colegul de bancă dintr-a șaptea și a opta. Cel care mi-a tolerat toți hormonii îndobitociți și toate accesele de B.U.G. Mafia și toate tentativele, din ce în ce mai riscante, de a copia. Plus că aveam amândoi pistrui! Mi-e dor de el.

*Aș putea scrie câteva rânduri despre fiecare coleg, dar nu vreau să scriu chiar un roman* 

Pe lângă ei, au mai fost profesorii care m-au inspirat și mulțumită cărora am devenit, în bună măsură, omul care sunt azi.

Cristi, proful de română (de care acum mă leagă o prietenie dintr-alea care a rămas suspendată în timp), care mi-a suportat atâtea perorații din biblia Avocatului Elevului, încât a fost dispus chiar și să-mi dea 2 la latină, doar să mă determine să îmi țin gura aia păcătoasă de puștoaică rebelă. Cristi, același prof de la care împrumutam dvd-uri cu filme piratate și muzici dintre cele bune și care ne-a dus în excursie la final de a opta. Și când prietena lui (și asistenta medicală a școlii) ne-a confiscat băutura ascunsă pe sub paturi, el ne-a adus-o înapoi…

Apoi, a mai fost Alina, profa de engleză. Dacă mă-ntrebai ce vreau să mă fac atunci când voi fi mare, existau doar două răspunsuri: profă de engleză sau medic. And guess what! 🙂 Asta pentru că teacher era nici mai mult nici mai puțin decât un model de relaționare autentică cu noi, copiii de gimnaziu, mai mult sau mai puțin interesați de ora ei. M-a inspirat și încă mă inspiră.

Desigur, n-am cum să uit de Sorin, proful de geografie și mai apoi de istorie. La fel ca Alina, un model de profesor implicat și care te făcea să îi îndrăgești materiile încă de la prima oră. Avea (sper că încă are!) acel ceva care face de multe ori diferența dintre îmi place și nu-mi place.

În final, diriga… Cristina. Fuma Assos și era sâsâită. Deci, fuma Assssssssossssssss. Când privesc în urmă, o văd în prima zi dintr-a cincea: „Bună ziua! Numele meu este Costiuc Cristina și voi fi diriginta voastră.”. Buf! Catalogul și geanta pe masă. O primă imagine înfricoșătoare, care apoi s-a îndulcit într-atâta, încât la final de a opta am alergat-o prin școală (la propriu!) ca să îi pot da o floare (sau era un buchet?).

Diriga știa cam tot ce se întâmplă în clasă și orele de dirigenție se desfășurau adeseori ca niște ședințe de mediere. Adesea, eu eram în picioare și pledam în favoarea unuia sau altuia. Ba, la o ședință cu părinții am zis că nu știu cine a dat cu soluție împuțită ca să nu facem ore, iar apoi am adăugat, nu foarte subtil, că „și dacă aș ști, tot nu v-aș spune.”. I ain’t no snitch. 

Diriga avea răbdare. Atunci credeam că nu, acum îmi dau seama că era chiar un monument viu al răbdării. Eram copii și credeam că știm ce-i aia ură (ne credeam experți, chiar!) și îi încredințam chiar ei micile noastre conflicte, spre o rezolvare matură. Nu-mi mai amintesc dacă soluțiile ei au funcționat sau dacă, pur și simplu, ce e val, ca valul trece.

Noi n-am fost niciodată o clasă unită. N-am mers decât în două excursii în patru ani, de ieșit nu ieșeam nicăieri, iar zilele de naștere nu prea erau, pe vremea aia, mare motiv de sărbătoare. Dar am știut să copiem unii de la alții (să dăm cotul un pic mai într-o parte să vadă și colegul, să trimitem un bilețel cu poșta express, etc.) și să ne iubim măcar la final de drum împreună – la agapă, unde ne-am „cherchelit” cu Robbie Bubbles și am urlat ca disperații pe toate melodiile de la Hi-Q. În aceeași seară în care Sorin, proful de geografie și istorie, devenea tată… Dar și-a făcut timp să vină și la noi.

Gașca meaaaa nu poateee săăăă steaaa liniștiiiităăă nicio clipăăăăă

Mi-e dor de ei toți, colegi, profesori, de școală și de un timp în care lucrurile cele mai grave erau, de fapt, mici jucării care să ne țină ocupați. Acum nu mai știu nimic despre mulți dintre cei cu care am împărțit catalogul dintr-a-ntâia până în a opta.

Unii au mers la facultate și lucrează în domeniu, dar n-aș ști dacă le place ce fac sau dacă se regăsesc. Unii au ales să muncească și au lăsat baltă școala și toate metehnele ei.

Unii au făcut facultăți și lucrează în domenii fără nicio legătură cu pregătirea…dar nu suntem vreo excepție în România.

Pot doar să sper că toată lumea e bine și că fiecare se îndreaptă către cea mai bună versiune a sa.

A fost mai mult decât școală, au fost mai mult decât patru ani și au rămas multe amintiri. Toate bune. Pe cele câteva „rele” le-am acceptat ca fiind ale mele și am decis să învăț lecții, nu să scriu acatiste.

——————————————-

P.S.: Model de înțelepciune la 12-13 ani… :))

Advertisements

Povești de voluntar. Ultima săptămână de Leadership Summer Academy (by Teach for Romania)

A trecut ceva timp de atunci, de la jumătatea lui august, când plecam din Titu cu o mulțime de gânduri amestecate. Între timp, lucrurile s-au mai așezat, dar experiența a rămas cu mine, la fel de vie ca atunci, în mijlocul verii.

Teach for Romania este unul dintre puținele ONG-uri alături de care am găsit experiențe complete de voluntariat. Dacă nu știți cu ce se ocupă, urmăriți-i pe site-ul oficial sau pagina de Facebook. În cuvinte puține, să zicem că schimbă sistemul public de educație din România prin intermediul unor profesori-lideri transformaționali, pe care îi pregătesc intens și continuu pentru a preda timp de minimum doi ani în comunități marginalizate, de care majoritatea dintre noi am fugi mâncând pământul.

Leadership Summer Academy este  un program de pregătire intensă, durează 6 săptămâni și schimbă oameni. Am contribuit ca voluntar și în LSA 2015, mai mult în perioada de pregătiri, de dinainte de boot camp-ul propriu zis, decât în timpul lui. Din fericire, anul aceasta am avut timp să le fac pe amândouă, în timp ce mi-am exersat abilitățile în două dintre „domeniile” care mi-s cele mai dragi: partea de marketing/comunicare și partea de logistică/operațiuni.

Componenta de marketing&comunicare a fost prezentă în viața mea (care pe atunci se desfășura la malul mării, chiar în Vamă) timp de câteva spătămâni bune și a însemnat mult WordPress (update în pagina evenimentului, alte pagini din site și ici-colo câte ceva pe blogul TfR), iar partea logistică s-a tradus în grafice de masă (nu știu exact care-i motivul, dar le iubesc) – a.k.a. Excel = love și câte o scrisorică oficială pentru cereri de oferte.

Partea cu adevărat provocatoare a venit însă abia pe 7 august, când mi-am mutat domiciliul temporar din Vama Veche în orașul Titu, județul Dâmbovița. Era ultima săptămână de LSA (mai fuseseră încă cinci înainte – da, c-i-n-c-i!), deci nu știam exact ce așteptări să am. Nu știam nici exact unde merg, fiindcă nu am avut bunul simț de a mă uita pe o hartă, nu îi cunoșteam nici pe noii profesori, nu știam nici măcar ce urma să fac și dacă o să dorm cu gândaci sau alte animăluțe, târâtoare, zburătoare sau care preferă alte modalități de deplasare.

Singura mea certitudine era faptul că mă duc să ajut niște oameni care trecuseră deja prin treizeci și cinci de zile de pregătire intensă, de la 7-8 dimineața până la 10 seara sau mai târziu. Este vorba și de profi, dar și de tutorii lor, adică acei oameni frumoși care au grijă ca magia Academiei să se sedimenteze corect în noii lideri transformaționali ai educației din România. Credeam (adică eram convinsă) că o să gasesc vreo cincizeci de oameni extenuați, pe fețele cărora o să stea scris cu litere de-o șchioapă că sunt foarte aproape de capătul puterilor, că aripile le-au obosit și fulgii le-au zburat înspre o lume mai bună.

Bineînțeles că n-a fost așa – am știut că am nimerit bine curtea liceului Vissarion chiar dinainte de a vedea clădirea, fiindcă din direcția aia se auzeau ceva zumzete și râsete care aveau clar atașate eticheta „Teach for Romania”. M-am bucurat să găsesc o echipă mai mare decât cea de anul trecut, formată din oameni diverși, dar uniți de același scop – schimbarea stratului și substratului educației din România.

13934906_1287423431267943_4347062783232523570_n

Rolul meu în povestea LSA 2016 – episodul Titu a ținut de logistică – am ajutat ici-colo cu distribuția de materiale necesare, am realizat împreună cu Grați o prezentare PowerPoint care îmi va rămâne veșnic în amintire datorită numărului ireal de ore pe care le-am petrecut pentru conceperea ei și am fost un soi de coordonator al voluntarilor elevi din școala din Potlogi (și o zi la Românești).

La Potlogi am găsit câțiva tineri proaspăt absolvenți de clasa a opta care erau preocupați cam de aceleași lucruri care ne umpleau și nouă gândurile pe vremea aia – ce se mai poartă, care rapper e cel mai cool, precum și de necesitatea absolută a unui McDonald’s (sau măcar KFC…) în comunitate 🙂 Astfel, prima zi am dedicat-o cunoașterii reciproce, adică am crescut și îngrijit împreună arborele vieții noastre. Copiii meu visau să călătorească și să se stabilească în Germania, Anglia și India, deși cu toții erau profund legați de Potlogi. Sper ca viața să le lase drumul cât mai lin…

Româneștiul este o altă poveste… Vizibil mai puțin „dezvoltat” decât vecinul Potlogi, copiii din școală au de înfruntat alte provocări și asta se simte. Voluntarele mele de aici mi-au vorbit deschis despre faptul că una dintre ele trebuie să se mărite acum (doar ce a terminat clasa a opta) și, cu un ton dulce-amărui, au râs și au glumit despre faptul că visul cel mai accesibil este să devină soții, să facă copiii și gogoși… Unele dintre fete ar fi vrut să devină make-up artists, fiind pasionate de culori și frumusețe feminină, iar Gabi ar fi aspirat către o carieră care să implice desenul, fiindcă are talent și i-ar plăcea să facă asta mereu. I-am sugerat să încerce arhitectura, moment în care am văzut o licărire, o idee…dar clipa n-a rămas, ci s-a dus exact așa cum a venit… Când realitatea cotidiană și-a retrimis aburul semiîntunecat spre Gabi, singurele ei cuvinte au fost „Da, dar eu nu pot… nu cred că sunt suficient de bună.”.

Câteva zile mai târziu, am rugat-o să discute cu Georgiana, unuln dintre tutorii Teach for Romania, care a absolvit Universitatea „Ion Mincu” din București. Nu știu ce au vorbit în cele câteva minute, am preferat să nu fiu acolo, dar la final am văzut o Gabi ceva mai optimistă și încrezătoare. Draga mea, sper să nu renunți la visul tău și să aduci magie din creion multă vreme de aici înainte, indiferent de numele pe care îl va purta meseria ta!

Ăștia-s copiii noștri de azi – au vise, au visuri, au speranțe și…neputințe mai mult sau mai puțin închipuite. Lumea din jur, toată încărcătura negativă din presă și de pe net, limitele materiale ale familiilor, alături de alți și alți factori la care mintea mea nu are acces acum ne îngroapă sufletele. Pe ale noastre, pe ale „adulților” care deja au învățat să ridice ziduri și să dezvolte strategii de autoapărare, dar – mai dureros decât orice – pe ale celor care acum cresc, care acum prind aripi și care învață la fiecare pas cât le este permis să își întindă aripioarele și așa fragile.

E ca un circ cu purici (flea circus), după cum remarca cineva, la un moment dat. În loc să țopăie, după cum e în legea firii, puriceii ajung să meargă. Și asta numai fiindcă dresorul le pune un obstacol deasupra, astfel încât să le imprime un comportament de sorginte pavloviană, de tipul „nu trebuie să țopăi atât de sus, fiindcă mă lovesc și mă doare”. Asta s-a întâmplat cu noi, cu părinții noștri și acum se întâmplă și cu acești copii. Se lovesc suficient de tare de griji care nu sunt ale lor, de răutăți și incapacități și învață că soluția este să nu mai tinzi către cer, fiindcă de cele mai multe ori nu-i nimeni care să le arate că barierele se pot sparge, că există o lume întreagă care li se poate deschide dacă nu renunță.

14055131_1287424714601148_824157040268469829_n

În fine, sper că voluntarii mei vor reuși să transforme visarea în realitate palpabilă și să se poată lăuda că „au reușit”. Eu una n-o să-i uit prea curând, sper că nici ei nu vor șterge complet din minte săptămâna petrecută în inima Teach for Romania.

Am participat la multe evenimente în calitate de voluntar, însă niciunul nu și-a pus amprenta asupra mea așa cum a făcut-o săptămâna asta. Am plecat din Titu destul de obosită, dar ceva mai matură și mai determinată să contribui în continuare la schimbarea pe care mi-aș dori să o văd în jurul meu. Mulțumesc, Teach for Romania!