La 1872, locuitorii de la periferia orașului Santiago n-aveau acces în centrul deja luxos, care culmina cu opulența din acest parc. Edilii erau convinși că săracii ascund în ei duhuri rele care îi vor contamina negreșit dacă reușesc cumva să pătrundă în partea bună a orașului. Poate într-un fel aveau dreptate, iar nouă ne convenea acest lucru. Ei aveau bani, petreceri și fățărnicia grosolană specifică micilor și marilor burghezi. Noi aveam bunici și colecții de cărți cu descântece, fantome drăgălașe care ne jucau adeseori feste și multă dragoste. Era ceva în sufletul cartierului în care m-am născut, ceva ce port și astăzi în mine. Semăna mai degrabă cu un sat de pe una din văile veșnice ale Anzilor: case micuțe, dar în care se îngrămădeau adesea chiar și zece persoane, așezate răsfirat și despărțite de largi suprafețe pe care candoenii cultivau tot felul de plante folositoare – de la buruieni magice cu nume hilare, precum iarba boului sau ochiul dracului, la nelipsiții cartofi și desigur porumb. Este evident că zi și noapte mâncam empanadas, însă acolo nu conta ce mâncam, ci cum se întâmpla toată treaba. Ne adunam cu toții în jurul unei mici măsuțe în bucătărie, pe care trona un uriaș lighean de lemn plin până la refuz cu turtițele copilăriei, aduse pe meleagurile noastre de coloniștii spanioli și spectacolul începea negreșit.

Unchiul Javier era de obicei primul care dădea tonul unei conversații atât de tipice sângelui latin care îi invada numaidecât obrajii durdulii și-i făcea „burta de om fericit” (așa o numea el) să tresară la fiecare acces de râs nebunesc care se auzea chiar din ulița principală. Nevastă-sa, Ximena, nu gusta defel glumele lui deocheate și îl dojenea de fiecare dată dându-i una în cap cu ce apuca – o lingură de lemn aflată la îndemână, o turtă, un tocător sau chiar cu un papuc. Evident, toată această ilustrare a unei iubiri conjugale nemărginite n-avea nicidecum darul să-l potolească pe unchiul Javier sau să ne oprească pe noi, copiii, din a-i imita până când eram dați afară să mâncăm pe întuneric cu fantomele primilor locuitori ai acestui tărâm al soarelui și-al ghețurilor nesfârșite.

Eu și văr-miu, Carlos (fiul unchiului Javier și al mătușii Ximena) aveam multe în comun și ne jucam toată ziua de-a mama și de-a tata. Atât de mult ne-am jucat, încât chiar am ajuns să ne pupăm pe gură și să ne explorăm reciproc corpurile. Îmi amintesc și-acum prima dată când am ajuns amândoi unul în fața celuilalt, exact așa cum ne lăsase Dumnezeu la naștere. Trebuie să fi avut vreo trei ani pe-atunci, fiindcă străbunica Paula era încă în viață, iar eu și Carlos ne jucam, conform ritualului, de-a „familia”. Aveam drept copil un știulete de porumb înfofolit simpatic în niște cârpe ponosite, iar casa noastră era întreaga curte și grădină. Camera de zi era în șopronul cel mare, unde ne tolăneam adesea pe stivele de fân ca să adormim copilul, însă, așa cum am auzit că se întâmplă și cu pruncii însuflețiți, noi, în calitate de părinți, sfârșeam prin a fi adormit buștean înainte ca știuleto-copilul nostru să închidă ochii. Într-o zi însă ceva s-a schimbat și parcă amândoi am simțit o curiozitate neștiută până atunci față de celălalt. Nu ne-am atins în vreun fel, ci doar am convenit de comun acord să ne dăm pantalonii jos în același timp. Trebuia să vedem cu ochii noștri motivul pentru care ai noștri nu ne lăsau niciodată să ne facem nevoile împreună, deși în rest eram de nedespărțit. Și am văzut.

Advertisements

„Dragul meu,

Îți scriu pentru a mia oară de când ai plecat și încă n-am nicio veste de la tine. Nu știu dacă ți-e bine, dacă ți-e dor, dacă-ți lipsește ceva sau dacă ai totul acolo unde ești. Ai plecat prea repede, nici n-am avut timp să mă dezmeticesc… Mai vreau o infinitate de plimbări pe străzile romantice din luminosul Santiago.

Află că eu sunt bine – trăiesc, respir și urmez sfaturile celorlalți, adică „îmi trăiesc viața” – însă m-am pierdut demult pe drum… Sau poate m-ai luat cu tine și-ai uitat să-mi spui? Dacă da, te rog, trimite-mi sufletul să-și recupereze carcasa asta trecătoare pe care o numim corp și care a devenit o povară în ultima vreme. Nu mai respir cum trebuie, nu mai dorm cât trebuie, nu mai pot mânca și, într-un cuvânt, am devenit un fel de fantomă. Doar că nu pot intra în mintea oamenilor sau în ziduri, ba chiar mă simt blocată în propria mea existență care acum îmi pare atât de inutilă.

Da, bineînțeles, m-am gândit și la asta. Să mă sinucid… câteodată chiar am impresia că moartea ar fi soluția. Nu știu dacă tu mai ești în viață sau nu, tare mi-e teamă că ceva te-a făcut să te urci în luntrea lui Caron și să treci Styxul, caz în care eu n-aș vrea decât să vin acolo, să-ți dau de urmă și să te păstrez, chiar așa cum Orfeu n-a putut s-o facă pentru Euridice. Aș prefera să merg o eternitate pe urmele tale, să-ți admir spatele puternic de om încercat în lupte decât să mai…exist așa. Pe lângă asta, mă gândesc că dacă aș muri, poveștile bunicii Rosa s-ar dovedi adevărate și sufletul mi-ar putea călători către meleaguri necunoscute, aflate la mii de leghe pe mare. Sunt convinsă că dacă o astfel de grozăvie s-ar dovedi ca fiind adevărul ultim al vieții mele, atunci ce mai rămâne din mine după ultima suflare va veni direct către tine.

Nu știu nimic despre tine, nimeni n-a reușit să mă ajute să aflu, iar tu ești atât de tăcut încât iată-mă scriind scrisori patetice unei himere… Câteodată povestea noastră îmi pare atât de îndepărtată și de neverosimilă încât mă gândesc cu groază că totul a fost doar o plăsmuire nefericită a unei minți prea chinuite, însă imediat îmi amintesc de mângâierile tale, de florile pe care mi le prindeai în păr la fiece plimbare prin parcul Castanilor, la versurile lui Neruda pe care le citeam împreună și, mai presus de toate, la felul simplu și tandru în care îmi spuneai că pe lumea asta există o singură Isabel Marenas și că ea este a ta dincolo de vecie.

Totul îmi amintește astăzi de tine, e ziua cea mai rea din an. Dacă ai fi fost încă aici am fi sărbătorit al treizeci și cincilea an în care ne petrecem după amiezile împreună și tot al treizeci si cincilea de când am devenit parcă o singură ființă. Nu-mi vine să cred că a trecut atât timp, treizeci și cinci de ani sunt mulți, însă nicidecum suficienți. Pe cât de îndepărtată pare copilăria noastră de la marginea pitorescului Santiago de Chile, pe atât de insuficientă pare existența noastră comună. Dar nu-ți face griji – nu e un reproș – doar că mă cunoști suficient de bine, dragul meu, încât să știi că inima mea de femeie veșnic îndrăgostită va fi întotdeauna nemulțumită. Nu știu dacă eternitatea mi-ar ajunge să te iubesc așa cum ar trebui, cum meriți și cum îmi doresc s-o fac, însă cu siguranță m-ar mulțumi mai mult decât acești câțiva ani pe care-i numărăm numaidecât.

În fine, deja m-am întins prea mult și știu că n-ai răbdare să citești romanele de dragoste ale unei nebune. Te iubesc și…ai grijă de tine, oriunde te-ai afla. Te-am iertat pentru c-ai fugit, te iert pentru că te-ascunzi…oricum vom fi din nou împreună, simt asta, momentul se apropie.

A ta,

Isabel.”

Așa sunau scrisorile mele din ultima vreme. Comparându-le cu cele de acum vreo doi ani, nu pot să nu remarc patetismul mereu în creștere. Cuvintele nu-mi mai ajung și asta se vede, parcă-mi doresc să inventez un limbaj special care să exprime exact ceea ce simt. Manuel a apărut în viața mea încă din primul an în care am putut să ies din casa părintească și am început să explorez pe îndelete ulițele prăfuite care duceau toate, mai direct sau mai pe ocolite, la maidanele de la marginea orașului Santiago, pe atunci încă micuț. Cred că aveam vreo patru ani pe-atunci, iar Manuel cam cinci. El era deja liderul găștii de băieți gălăgioși, mari amatori de fotbal. Era căpitanul echipei din cartierul nostru și nu pierdea nicio ocazie de a se duela în mod direct cu omologii săi de pe tot cuprinsul iubitului meu oraș. Ne-am întâlnit întâmplător, tocmai în pracul Castanilor din centru – lucru ciudat, de altfel, fiindcă amândoi ne aflam acolo în mod ilegal.