Piatra Mare cu călduri

Echipa: eu, El, Claudiu, cățelușele Alicia și Leia

Traseu: Dâmbu Morii – Valea Șipoaia – Canionul 7 Scări – Cabana Piatra Mare – Vârful Piatra Mare – Cabana Piatra Mare – Drumul Familial – Drumul Țiganilor

Timp total: 7 ore și jumătate dus – întors, inclusiv pauze

——————-

De când m-am mutat în Brașov, mă uit la Piatra Mare de cel puțin două, trei ori pe zi. Bunlocul mă privește fix în dreptul geamului, creastra principală este un pic mai la dreapta și acoperită – din păcate… – de niște blocuri.

Cu toate că este atât de aproape, mi-a luat nu mai puțin de un an și jumătate să ajung pe înălțimile sale. Bine, Bunlocul l-am vizitat de vreo trei, patru ori, dar niciodată nu m-au purtat pașii mai sus. Am avut o încercare eșuată astă primăvară, când parcă n-aveam nici picioare, nici plămâni și am decis să mă întorc acasă să mai mănânc niște mămăligă 🙂 Asta a fost prima dată când m-am întors dintr-un traseu fiindcă, efectiv, nu mai puteam sa fac un pas în sus.

Inițial, acel episod m-a lăsat dezamăgită de mine. Mi-a luat doar vreo trei sau patru luni să îmi adun curajul să las fantomele de sub pat deoparte și să îmi iau rucsacul în spate și inima-n dinți să plec din nou pe drumul bine știut până la Canionul 7 Scări și apoi, tot mai sus, către creste.

2

Am plecat destul de târziu la drum, cred că am pornit spre Canion undeva pe la 2 după-masa, într-o duminică tare caldă și sufocantă. Echipa noastră, formată din 3 adulți obosiți și 2 cățelușe puse pe alergat s-a mișcat exemplar, printre grătarele de pe Valea Șipoaiei și printre valurile de turiști în șlapi care veneau de la sau mergeau către Canion.

Plecasem de acasă cu gândul că vreau să intru și eu în Canion, să văd care e șmenu și de ce se înghesuie lumea așa, ca la balamuc. Am abandonat planul imediat ce-am parcat mașina 🙂 La Canion am făcut doar un scurt popas de mâncare și hidratare (unii cu apă, alții cu bere), apoi am mers pe poteca marcată cu punct roșu, care ocolește toată nebunia de jos pe niște pante nu tocmai prietenoase.

Răcoarea și umbra pădurii ne sunt de mare folos și înaintăm fără prea mari probleme. Nu pot să nu remarc faptul că, de data asta, poteca nu-mi mai pune niciun fel de probleme și mă simt în largul meu.

Ajungem în vreo 20 de minute și la intersecția cu banda galbenă care vine dinspre Canion și urmăm poteca tot mai îngustă, străjuită de bolovani care mai decare mai mari, mai umezi și mai plini de licheni.

Deja nu prea mai este nimeni în pădure și simt că, în sfârșit, am parte de liniștea pe care am căutat-o atât în ultimele zile. Doar noi și respirațiile noastre, când ușoare, când obosite, în funcție de înclinarea pantei, gheruțele cățelușelor prin frunze și pe pietre și, din când în când, răcoarea binecuvântată a pădurii care se revarsă peste noi. Nici nu prea vorbim – dar e ok, suntem prieteni buni și n-avem nevoie de cuvinte ca să știm că ne place 🙂

1

Să tot fie vreo oră și jumătate de când am plecat de la Canion și…iată cabana! și măgărușii! Luăm o pauză de masă și bere, apoi plecăm cu pas întins către vârful Piatra Mare. Poteca până acolo s-a dovedit a fi o adevărată încântare! La început ne poartă drept, prin pădure și-mi amintesc cu drag de Pichetul Roșu și drumul mult iubit spre Mălăiești. Apoi, ajungem la o porțiune mai accidentată, urcăm pe un mic horn și ieșim în creastă. De aici avem drum de creastă specific munților sub 2000 – platou lat, drum lat, probabil plin de afine atunci când este sezonul lor.

3

Nu trece mult și ne trezim pe vârf. Ce peisaj! Îmi văd blocul 🙂 Și văd Bucegii cumva umbriți de prea mult soare, și Ciucașul cu toate turnurile lui de piatră, și Postăvarul pe care astă iarnă era plin de schiori… Și începe o durere de cap soră geamănă cu migrena. Aleg să o ignor și parcurg drumul înapoi până la cabană fără prea mare efort.

Mai facem și aici un scurt popas, apoi mergem în jos, pe Familial. Nici nu trecem bine de prima curbă de nivel, că dăm nas în nas cu măgărușii, care se întorceau de la plimbarea de seară. Băieții sunt calmi, eu panicată total, știind de la prima oprire la cabană ce părere au măgărușii despre cățelușele noastre. Îi ocolesc prin pădure (și cât de sus am mers, doar să nu fiu aproape de ei! Băieții mureau de râs…) și apoi continuăm drumul în jos, prin pădurea frumoasă și poienile scăldate în lumina soarelui de apus.

4

Durerea de cap devine din ce în ce mai puternică și nici nu știu dacă să mai merg sau să încerc să mă rostogolesc la vale. Fiecare pas doare, fiecare respirație doare, fiecare rază de soare care îmi intră în ochi DOARE!!! Pas după pas, ajungem și la intersecția Drumului Militar cu Drumul Tâlharilor, sau Hoților, sau Țiganilor și decidem s-o luăm pe cel din urmă. Am avut de parcurs o coborâre abruuuuuptă, solicitantă pentru genunchi și pentru capul meu avariat. Tot ce am reușit să țin minte este că mă gândeam că înțeleg de unde vine numele potecii și că n-aș urca pe acolo decât bătută (asta ca să fiu drăguță).

Dar iată că vine și ora 9 jumătate seara și ne vedem urcați din nou în mașină, îndreptându-ne spre frumosul Brașov, acum răcorit după o zi de iunie mai caldă decât s-ar fi cuvenit.

5

A fost o drumeție frumoasă, cu de toate – și ușoare și grele; și relaxante și solicitante; și frumoase și mai puțin frumoase. Important este că am învățat ceva! Am învățat că mindset-ul face mult, că nu e deloc constructiv să ne ancorăm în neputințele din trecut și mi-am reamintit că nu trebuie să ajung pe vreo creastă înaltă, cu lanțuri și abrupturi stâncoase cu capre negre ca să simt bucuria și magia muntelui.

Vă las cu melodia care ne-a ținut companie pe drum – am plecat cu ea în minte de acasă și am avut grijă să transmit rapid microbul în jurul meu.

Cărări cu soare!

 

 

Advertisements

Unde fugim de-acasă… Sau mici aventuri pe Tâmpa

Ne-am mutat în Brașov având în minte un principiu destul de simpluț: e mai frumos ca în București. Pe parcurs, ne-am dat seama că beneficiile sunt muuuuult mai multe și că viața de aici bate la – scuzați! – cur viața din mirobolanta capitală a României. (Da, uneori îmi lipsește vibrația și agitația specifică orașului în care mi-am petrecut studenția, însă nu m-aș muta înapoi prea curând.)

Când vine vorba de Brașov, cred că cel mai mult îmi place faptul că, oriunde aș fi în oraș, văd un deal, un munte, o pădure; în cuvinte mai puține – o bucățică de natură. Fie că vorbim de Tâmpa (sau Dealul Polonic, după cum îi spunem noi), fie că ne uităm spre Ciucaș, Piatra Mare, Postăvarul, Piatra Craiului sau Bucegi, putem spune oricând că în cel mult câteva ore străbatem potecile lor către vârfuri și văi mai mult sau mai puțin abrupte.

Avem totuși norocul de a locui într-o zonă cu acces facil la unul dintre traseele mele favorite – Treptele lui Gabony. Aparent, Gabony a fost un nobil maghiar care a donat sume importante de bani către administrația Brașovului, iar treptele care îi poartă numele au fost sculptate între anii 1930-1931. Traseul n-a mai fost reabilitat până în 2008, când a intrat în reparații capitale. Acum, starea treptelor este destul de bună, nu există porțiuni problematice (mai alunecă uneori și unele trepte sunt ceva mai înalte decât ne-am aștepta), însă bocancii sunt sfinți și aici, chiar dacă traseul durează numai o oră, maximum o oră jumătate.

Marcajul este triunghi galben (nu că ar exista prea multe oportunități de rătăcire!), iar urcușul începe din dreptul străzii Dobrogeanu-Gherea, chiar din curmătura cu Dealul Melcilor. Treptele-s 167 la număr (exercițiu cardio foarte bun :D), dar nu duc până sus, ci se opresc undeva înainte de poiana minunată cu vedere frumoasă și largă de vreo 270 de grade spre Răcădău și toți munții din jur. Admirăm Ciucașul și culmile lui, Bunlocul care-i mereu în soare, creasta domoală și lungă a Pietrei Mari, Postăvarul cu toate amenajările lui pentru ierni schiable… Stând și admirând toată deschiderea munților din față, ne simțim micuți, fragili, dar fericiți. C-așa-i la munte… suntem doar noi, călătorii, iar la picioarele noastre și deasupra capului sunt alte și alte lumi, dinspre care venim și înspre care ne îndreptăm. Așa că plecăm mai departe, urcăm încă un minut sau două (în funcție de numărul de pauze de uitat înapoi), apoi parcurgem lin creasta până la telecabină (să tot fie vreo cincisprezece minute).

Tâmpa nu e un munte mare în sens altitudinal, având numai un pic peste 900 de metri în punctul său cel mai înalt, dar, pentru mine, cel puțin, e un munte atât cât trebuie să fie oricare: unic, cu păsări, flori și fluturi, cu poteci frumoase și civilizate, cu veselie, cu soare arzător și uneori cu vânt zburător. Cireașa de pe tort este, ca de fiecare dată, peisajul 🙂

Sociologii (unii dintre ei…) o numesc privire de vultur – capacitatea de a vedea lucrurile „din aer”, în ansamblu, fără a rata însă detaliile cruciale (un șoricel în iarbă, spre exemplu). Asta este senzația pe care o am de fiecare dată când stau pe platformele de lemn suspendate deasupra Scheiului: pe de o parte, ochii zăresc numai o simfonie de acoperișuri, majoritatea de aceeași culoare, întreruptă uneori de câte un recital de piațetă, pădure sau poiană; pe de altă parte, nu mi-e deloc greu să zăresc cu coada ochiului casa prietenilor, Prundul, Catedrala, școala Mirunei, liceul Șaguna și casa didactică și câte și mai câte…

Când ziua se încheie, coborâm spre Răcădău pe lângă ruinele vechii cetăți Brașovia. Mergem printre foste ziduri, trecem de o lume de altă dată, simțim trecutul cum se amestecă cu prezentul și parcă simțim cum formează împreună viitorul. Picioarele trec de fiecare delușor, ochii merg înainte, înapoi, în stânga și-n dreapta, iar sufletul…ei bine, o părticică din el rămâne mereu în urmă. După Șaua Tâmpei, traseul nostru intră în pădure, fie că alegem să coborâm spre Schei, fie că plecăm pe poteca lină, îngustă și pitorească până la Iepure sau că ne îndreptăm către forestierul relativ abrupt care ne va purta înapoi la prima dintre cele 167 de trepte ale lui Gabony, unde a început totul.

Am parcurs acest traseu de suficient de multe ori încât să nu le mai știu numărul și încă nu m-am plictisit. Am fost numai cu el, am fost cu el și prietenii și cățelușele… De fiecare dată a fost diferit, dar egal în frumusețe și trăire.

Pe curând, Tâmpa!

Retezat…cu ochi albaștri. Ultima zi

Traseu: lacul Bucura – șaua Retezatului – Valea Stânișoarei – Cabana Pietrele – Cârnic

Timp: fără număr (cred că vreo 8 ore, cu tot cu pauzele de rigoare)

De data asta, ne-am trezit ceva mai devreme și după chinuiala tipică sub semnul lui hai-să-vedem-cum-se-strânge-cortul-ăsta și micul dejun al Aliciei (noi am sărit peste), după ultimele informații de la Salvamont și realimentarea cu apa proaspătă de la izvor, am pornit pe traseul marcat cu punct roșu, care duce spre șaua Judele și lacul Zănoaga. Prima parte a potecii este comună cu cea care urcă înapoi în Curmătura Bucurei, apoi peisajul se schimbă încet-încet și stânca devine tot mai impozantă, iar poteca mai abruptă.

Cu chiu, cu vai, după muuulte pauze de căscat gura în jur, căci treceam pe deasupra a nenumărate lacuri și tăuri care parcă apăreau de niciunde la fiecare cotitură, ieșim în creastă, parcurgem o foarte mică bucățică și facem o pauză de masă și stat la povești. Regretul că nu prea putem face poze ne apăsa la fiecare privire în jur – aveam lacurile care ne așteptau fotogenice în toate părțile, dar a trebuit să ne rezumăm numai la admirat…și la vreo trei poze făcute cu ultimele rămășite de baterie.

14265004_1194417537292145_4526679258508209427_n

Am pornit spre Șaua Retezatului, am trecut fără probleme de porțiunea cu cabluri și undeva (încă nu știu unde…) am reușit să calc strâmb și să rămân cu o durere fabuloasă de gleznă, care mi-a impus un ritm și mai lent decât ăla pe care îl am de obicei la coborâri. Pauza de masă serioasă a avut loc abia în Șaua Retezatului, unde ne-au ajuns și niște nori dubioși care s-au și scuturat sumar, dar amenințător fix în capul nostru.

Alungați de ploaia care tot pândea de dupăun vârf sau altul, am hotărât să coborâm cât mai repede în Valea Stânișoarei, de unde începea traseul spre cabana Pietrele și Cârnic. Eu – melc scrântit, el – răbdător, Alicia – turată la maximum și fascinată de marmota care tot țipa în vale.

Am ajuns și jos, la tăurile Stânișoarei (după vaaai! și aoleu! și gleznaaaa!  și genunchiiiiul!), fix în valea care coboară lin (a se citi este luuuuungă, mai luuuuungă decât părul lui Rapunzel) până la cabana Pietrele. Greu la vale cu glezna mea, dar la fel de greu și pe teren plat. La un moment dat, luasem serios în considerare varianta mersului în genunchi… Dacă alții pot, de ce n-aș putea și eu? Oricum ar fi fost mai rapid… Trecerea timpului își spune totuși cuvântul și durerea începe să devină din ce în ce mai suportabilă, iar ritmul meu parcă tinde spre normal. Într-un final, ne ajung iar norii, începe să tune și să picure, ceea ce a fost un factor motivațional extraordinar. Am uitat și de genunchi și de gleznă și de tot și am strâns din dinți cât am putut, mergând șontâc-șontâc înainte, printre jnepeni.

Până la urmă, ploaia ne-a cruțat, am rămas numai cu ceva picături răzlețe și-am ajuns și la cabana Pietrele, unde am mâncat iar, am băut un ceai de fructe (eu) și unul de hamei (el). Alicia a adormit tot la mine în brațe, înfășurată în păturica ei, apoi am coborât agale spre Cârnic, mare parte din drum pe aceeași rută pe care am abordat-o la venire.

Lecții învățate? Cel puțin faptul că motivațiile vin de unde te aștepți mai puțin, muntele merge mână-n mână cu răbdarea și lipsa aparatului foto se poate dovedi chiar benefică  – nu cred că aș fi admirat la fel întreaga măreție a Retezatului dacă aș fi avut un obiectiv prin care s-o privesc.

Retezat…cu ochi albaștri. Prima zi

Disclaimer: Pozele sunt din 2008, când am parcurs exact același traseu, în același sens. Acum nu am avut niciun aparat de fotografiat cu noi, așa că am stocat totul pe retină.

După opt (sau nouă?) ani, am ajuns din nou în locul care mi-a rămas atât de drag, încât am visat la el vară de vară. Muntele cu ochi albaștri nu se lasă ușor descoperit, traseele nu-s neapărat scurte sau dintre cele mai ușoare, dar priveliștile deosebite merită fiecare respirație greoaie, fiecare crampă musculară de după și fiecare clipă de dependență de supa instant Rollton.

Am revizitat Retezatul acum, la început de toamnă, într-un septembrie care semăna mai mult cu un august prelungit peste așteptările omenești. Pe 9 am urcat, pe 11 am coborât… Timp scurt, prea scurt pentru tot ce are muntele ăsta de oferit.

Participanți: subsemnata, el (Costi) și super-cățelușa Alicia

Traseu: Cârnic – cascada Lolaia – cabana Gențiana – Lacul Pietrele – Curmătura Bucurei – Lacul Bucura

Traseul din prima zi a fost destul de lung – am lăsat mașina la Cârnic, în fața Cabanei Cascada, după care am pornit în sus, pe Valea Pietrele. După cum îi spune și numele, valea asta arată ca poteca făcută de Hansel și Gretel, numai că, în loc de firimituri, găsim pietre și/sau bolovani pe întreg traseul. Am poposit la cascada Lolaia (nu se poate fără!), după care am plecat tot în sus, către Gențiana, urmând drumul pietruit care șerpuiește la început foarte domol, apoi mai hotărât, iar în final de-a dreptul serios, pentru ca apoi să intre în pădure. O pădure desprinsă din povești, cu brazi înalți și parfumați, pământ acoperit de mușchi moale și veșnicul râu, care se prăvale în cascade mai mari sau mici către alte locuri, mai puțin muntoase. Și cu un marcaj ușor confuz în prima parte 🙂

dsc04523

După ce am dibuit și drumul cel corect, ne-am plimbat cu drag prin răcoarea și întunecimea pădurii, până când am reîntâlnit veșnicele pietre de pe Valea Pietrele. De aici până la Gențiana nu mai e mult, dar urcușul devine mai serios și căldura parcă mai apăsătoare decât ne-am fi așteptat. Cabana ne aștepta exact ca acum nouă ani, în poienița cu același nume, străjuită de aceiași versanți… Am luat și micul dejun, adică vreo doi, trei biscuiți (era aproape ora 4 după amiaza) și am pornit din nou la drum.

De aici în sus…pietre, bolovani, pietre, pietre-n cale, mereu pietre, jnepeni și soare. Noi doi am săltat mai ușor sau mai greu peste obstacole, cățelul s-a descurcat admirabil și a învățat mersul de căpriță neagră și am ajuns și la Lacul Pietrele. Pauza a fost scurtă, prea scurtă, dar era deja târziu și nu voiam să ajungem la Bucura pe întuneric. După întâlnirea Aliciei cu o altă cățelusă – întâlnire soldată cu vreo cinci minute de joacă și încă cinci minute de chin spre a le despărți – am început urcarea spre Curmătura Bucurei. Întâi ușor, după care puțin mai greu, după care…oboseala acumulată, precum și lunile de pauză și-au spus cuvântul și fiecare respirație se simțea ca ultima.

dsc04628

De la mine, mă așteptam, fiindca n-am fost niciodată o campioană, dar văzându-l pe el așa obosit, mi-am zis că trebuie să adun fiecare părticică de energie rămasă ca să mă încurajez și pe mine și pe el și cățelușa. Până la urmă, după vreo 30 de minute (exact cum știam!), am ajuns sus, în creastă, unde am stat vreo două, trei minute și am început coborârea spre lac.

dsc04649

Deznodământul primei seri a fost așa cum l-am așteptat – am pus cortul pe lumină, am făcut mâncare tot pe lumină și am adormit apoi devreme, ca să ne refacem pentru ziua următoare, când urma să facem încă un traseu.