Copiii…

Îi învățăm cum să fie puternici, dar nu şi cum să gestioneze momentele când nu se simt deloc aşa.

Le construim caracterul astfel încât să se apropie de ceea ce noi, adulţii, considerăm ca fiind cea mai potrivită variantă pentru “lumea în care trăim”, uitând, însă, că “lumea” asta, realitatea noastră, nu e doar ceva pe care îl percepem 100% obiectiv – dimpotrivă, alterăm realitatea în funcţie de de propriile noastre neputinţe, în funcție de aşteptări, de frustrări, în funcție de oamenii care ne-au format şi în funcție de proiecțiile în viitor.

Ne învățăm copiii să ceară, să aibă, dar nu şi să împartă, crezând că asta e o cale de a cultiva asertivitatea şi simţul proprietății. Să îi învățăm să nu fie legați de lucruri pare o filosofie în dezacord cu lumea pe care noi o percepem ca fiind “materialistă”, în care “doar banii contează”, în care reuşeşte doar cine dă cel mai tare din coate şi calcă pe cadavre. Realizăm oare că vrem să creştem nişte adulți care să se lase modelați de circumstanțe? Noi creem realitatea, societatea şi lumea şi, în loc să creştem copii care să învețe să ne absoarbă tarele, am putea să creştem copii care să transforme lumea, care să facă din răutate, nepotism, individualism şi agresivitate excepția, nu regula.

Le spunem copiilor noştri mai des cât îi iubim, le mărturisim că sunt tot universul nostru, că viața noastră e minunată de când au venit ei, fără să realizăm că le punem pe umeri povara fericirii noastre, că le transmitem, subtextual, faptul că ei trebuie să fie ca să ne împlinească pe noi. Ori fericirea noastră nu ar trebui să depindă de ei, ci, în primul rând, de noi, de omul dinăuntru.

Avem nevoie de o schimbare de paradigmă şi mi-ar plăcea să cred că se va întâmpla, că vom lua, în sfârşit, în serios vorba aceea cu “fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”.

Vreau să nu mai văd copii care se chinuie să fie puternici, vreau să văd copii care nu se simt prost pentru că plâng, vreau să văd copii care sunt învățați că în noi, în ei, există şi calități şi defecte, şi putințe şi neputințe şi că vom fi mai buni abia atunci când vom accepta că nu suntem şi nu putem fi perfecți.

Retezat…cu ochi albaștri. A doua zi

Disclaimer: Poze tot din 2008 🙂 motivul e același – lipsă aparat foto și smartphone prost cu baterie degeabistă. Din fericire, peisajul e neschimbat…

Traseu: lacul Bucura – vârful Peleaga – bucată-de-creastă-spre-Curmătura Bucurei – nemarcat – lacul Bucura

Dimineața a început mai târziu decât îmi imaginasem (adică abia pe la ora 9 și un pic ne-am hotărât să ieșim din cort) și după un mic dejun ca la munte (salată de ton la conservă și studențeasca, dar nelipsita zacuscă) și ceva dezbateri, am pornit spre vârful Peleaga, cel mai înalt din Retezat – 2509m, cât pe-aci să fie depășit de vecina Păpușa, care se înalță aventuroasă până la vreo 2508. Am urmat traseul clasic, crucea galbenă care pornește din spatele refugiului Salvamont Bucura.

dsc04690

Drumul în sus a fost relaxant și presărat cu afine din plin. Pe această cale, mă gândesc că ar fi frumos să îi cerem scuze domnului Urs dacă l-am lăsat fără provizii pentru perioada următoare. Am trecut încet-încet de fiecare urcuș anevoios și pantă neprietenoasă, iar în final am ajuns pe vârf. Cățelușa a fost atât de entuziasmată, încât a decis să tragă un pui de somn la mine în brațe. Fericirea ei n-a durat prea mult, fiindcă se tot adunau nori dintre cei neprietenoși și deloc pufoși, a început și un vânt rece, așa că am plecat destul de repede spre Curmătura Bucurei, pentru a ajunge înapoi la cort pe traseul care urmează creasta. Am lăsat în urmă Păpușa de peste drum, Tăul Pelegii, Tăurile din Valea Rea, traseul spre Galeșu…

dsc04755Cum socoteala de pe vârf nu se potrivește neapărat cu cea de pe creastă, după vreo 20 de minute de mers am hotărât ca la prima potecă bătătorită să coborâm spre stânga, pentru a ajunge înapoi în valea pe care am urcat. Genunchii mei nu-s dintre cei mai prietenoși la coborâre, așa că viteza mi-e comparabilă cu cea a unui melc olimpic, motiv pentru care ne-am despărțit preț de vreo 15 minute, cât a durat coborârea pe bolovani din creastă până în valea plină de afine și mini-cascade.

(Nu vă impacientați, poteca era bătută și marcată cu momâi)

Alicia și-a găsit refugiu întâi sub bluza lui Costi, apoi sub polarul meu, fiindcă frigul și vântul nu-i făceau deloc plăcere. Ea a stat cumințică, iar noi am cules și bobinat afine, știindu-ne acum feriți de pericolul ploii.

dsc04764

Am ajuns înapoi la cort cu provizii de afine pentru ceai și cu o pofta nestăvilită pentru supa la plic care ne aștepta cuminte în punga cu mâncare :). Seara s-a încheiat devreme, după o discuție faină cu salvamontiștii despre variantele de întors la Cârnic. Din nefericire pentru mine, dimineața m-a regăsit mult prea grabnic, pe la cinci, cu un nas atât de înfundat, încât nici mama Olinth-ului n-a reușit să-i mai vină de hac… Și așa a debutat ultima mea zi în Retezat – cu nervi, înjurături și draci bălțați încă de dinaninte de răsăritul soarelui.

Dar ce-a urmat mai departe e poveste…