Retezat…cu ochi albaștri. Ultima zi

Traseu: lacul Bucura – șaua Retezatului – Valea Stânișoarei – Cabana Pietrele – Cârnic

Timp: fără număr (cred că vreo 8 ore, cu tot cu pauzele de rigoare)

De data asta, ne-am trezit ceva mai devreme și după chinuiala tipică sub semnul lui hai-să-vedem-cum-se-strânge-cortul-ăsta și micul dejun al Aliciei (noi am sărit peste), după ultimele informații de la Salvamont și realimentarea cu apa proaspătă de la izvor, am pornit pe traseul marcat cu punct roșu, care duce spre șaua Judele și lacul Zănoaga. Prima parte a potecii este comună cu cea care urcă înapoi în Curmătura Bucurei, apoi peisajul se schimbă încet-încet și stânca devine tot mai impozantă, iar poteca mai abruptă.

Cu chiu, cu vai, după muuulte pauze de căscat gura în jur, căci treceam pe deasupra a nenumărate lacuri și tăuri care parcă apăreau de niciunde la fiecare cotitură, ieșim în creastă, parcurgem o foarte mică bucățică și facem o pauză de masă și stat la povești. Regretul că nu prea putem face poze ne apăsa la fiecare privire în jur – aveam lacurile care ne așteptau fotogenice în toate părțile, dar a trebuit să ne rezumăm numai la admirat…și la vreo trei poze făcute cu ultimele rămășite de baterie.

14265004_1194417537292145_4526679258508209427_n

Am pornit spre Șaua Retezatului, am trecut fără probleme de porțiunea cu cabluri și undeva (încă nu știu unde…) am reușit să calc strâmb și să rămân cu o durere fabuloasă de gleznă, care mi-a impus un ritm și mai lent decât ăla pe care îl am de obicei la coborâri. Pauza de masă serioasă a avut loc abia în Șaua Retezatului, unde ne-au ajuns și niște nori dubioși care s-au și scuturat sumar, dar amenințător fix în capul nostru.

Alungați de ploaia care tot pândea de dupăun vârf sau altul, am hotărât să coborâm cât mai repede în Valea Stânișoarei, de unde începea traseul spre cabana Pietrele și Cârnic. Eu – melc scrântit, el – răbdător, Alicia – turată la maximum și fascinată de marmota care tot țipa în vale.

Am ajuns și jos, la tăurile Stânișoarei (după vaaai! și aoleu! și gleznaaaa!  și genunchiiiiul!), fix în valea care coboară lin (a se citi este luuuuungă, mai luuuuungă decât părul lui Rapunzel) până la cabana Pietrele. Greu la vale cu glezna mea, dar la fel de greu și pe teren plat. La un moment dat, luasem serios în considerare varianta mersului în genunchi… Dacă alții pot, de ce n-aș putea și eu? Oricum ar fi fost mai rapid… Trecerea timpului își spune totuși cuvântul și durerea începe să devină din ce în ce mai suportabilă, iar ritmul meu parcă tinde spre normal. Într-un final, ne ajung iar norii, începe să tune și să picure, ceea ce a fost un factor motivațional extraordinar. Am uitat și de genunchi și de gleznă și de tot și am strâns din dinți cât am putut, mergând șontâc-șontâc înainte, printre jnepeni.

Până la urmă, ploaia ne-a cruțat, am rămas numai cu ceva picături răzlețe și-am ajuns și la cabana Pietrele, unde am mâncat iar, am băut un ceai de fructe (eu) și unul de hamei (el). Alicia a adormit tot la mine în brațe, înfășurată în păturica ei, apoi am coborât agale spre Cârnic, mare parte din drum pe aceeași rută pe care am abordat-o la venire.

Lecții învățate? Cel puțin faptul că motivațiile vin de unde te aștepți mai puțin, muntele merge mână-n mână cu răbdarea și lipsa aparatului foto se poate dovedi chiar benefică  – nu cred că aș fi admirat la fel întreaga măreție a Retezatului dacă aș fi avut un obiectiv prin care s-o privesc.

Retezat…cu ochi albaștri. A doua zi

Disclaimer: Poze tot din 2008 🙂 motivul e același – lipsă aparat foto și smartphone prost cu baterie degeabistă. Din fericire, peisajul e neschimbat…

Traseu: lacul Bucura – vârful Peleaga – bucată-de-creastă-spre-Curmătura Bucurei – nemarcat – lacul Bucura

Dimineața a început mai târziu decât îmi imaginasem (adică abia pe la ora 9 și un pic ne-am hotărât să ieșim din cort) și după un mic dejun ca la munte (salată de ton la conservă și studențeasca, dar nelipsita zacuscă) și ceva dezbateri, am pornit spre vârful Peleaga, cel mai înalt din Retezat – 2509m, cât pe-aci să fie depășit de vecina Păpușa, care se înalță aventuroasă până la vreo 2508. Am urmat traseul clasic, crucea galbenă care pornește din spatele refugiului Salvamont Bucura.

dsc04690

Drumul în sus a fost relaxant și presărat cu afine din plin. Pe această cale, mă gândesc că ar fi frumos să îi cerem scuze domnului Urs dacă l-am lăsat fără provizii pentru perioada următoare. Am trecut încet-încet de fiecare urcuș anevoios și pantă neprietenoasă, iar în final am ajuns pe vârf. Cățelușa a fost atât de entuziasmată, încât a decis să tragă un pui de somn la mine în brațe. Fericirea ei n-a durat prea mult, fiindcă se tot adunau nori dintre cei neprietenoși și deloc pufoși, a început și un vânt rece, așa că am plecat destul de repede spre Curmătura Bucurei, pentru a ajunge înapoi la cort pe traseul care urmează creasta. Am lăsat în urmă Păpușa de peste drum, Tăul Pelegii, Tăurile din Valea Rea, traseul spre Galeșu…

dsc04755Cum socoteala de pe vârf nu se potrivește neapărat cu cea de pe creastă, după vreo 20 de minute de mers am hotărât ca la prima potecă bătătorită să coborâm spre stânga, pentru a ajunge înapoi în valea pe care am urcat. Genunchii mei nu-s dintre cei mai prietenoși la coborâre, așa că viteza mi-e comparabilă cu cea a unui melc olimpic, motiv pentru care ne-am despărțit preț de vreo 15 minute, cât a durat coborârea pe bolovani din creastă până în valea plină de afine și mini-cascade.

(Nu vă impacientați, poteca era bătută și marcată cu momâi)

Alicia și-a găsit refugiu întâi sub bluza lui Costi, apoi sub polarul meu, fiindcă frigul și vântul nu-i făceau deloc plăcere. Ea a stat cumințică, iar noi am cules și bobinat afine, știindu-ne acum feriți de pericolul ploii.

dsc04764

Am ajuns înapoi la cort cu provizii de afine pentru ceai și cu o pofta nestăvilită pentru supa la plic care ne aștepta cuminte în punga cu mâncare :). Seara s-a încheiat devreme, după o discuție faină cu salvamontiștii despre variantele de întors la Cârnic. Din nefericire pentru mine, dimineața m-a regăsit mult prea grabnic, pe la cinci, cu un nas atât de înfundat, încât nici mama Olinth-ului n-a reușit să-i mai vină de hac… Și așa a debutat ultima mea zi în Retezat – cu nervi, înjurături și draci bălțați încă de dinaninte de răsăritul soarelui.

Dar ce-a urmat mai departe e poveste…

Retezat…cu ochi albaștri. Prima zi

Disclaimer: Pozele sunt din 2008, când am parcurs exact același traseu, în același sens. Acum nu am avut niciun aparat de fotografiat cu noi, așa că am stocat totul pe retină.

După opt (sau nouă?) ani, am ajuns din nou în locul care mi-a rămas atât de drag, încât am visat la el vară de vară. Muntele cu ochi albaștri nu se lasă ușor descoperit, traseele nu-s neapărat scurte sau dintre cele mai ușoare, dar priveliștile deosebite merită fiecare respirație greoaie, fiecare crampă musculară de după și fiecare clipă de dependență de supa instant Rollton.

Am revizitat Retezatul acum, la început de toamnă, într-un septembrie care semăna mai mult cu un august prelungit peste așteptările omenești. Pe 9 am urcat, pe 11 am coborât… Timp scurt, prea scurt pentru tot ce are muntele ăsta de oferit.

Participanți: subsemnata, el (Costi) și super-cățelușa Alicia

Traseu: Cârnic – cascada Lolaia – cabana Gențiana – Lacul Pietrele – Curmătura Bucurei – Lacul Bucura

Traseul din prima zi a fost destul de lung – am lăsat mașina la Cârnic, în fața Cabanei Cascada, după care am pornit în sus, pe Valea Pietrele. După cum îi spune și numele, valea asta arată ca poteca făcută de Hansel și Gretel, numai că, în loc de firimituri, găsim pietre și/sau bolovani pe întreg traseul. Am poposit la cascada Lolaia (nu se poate fără!), după care am plecat tot în sus, către Gențiana, urmând drumul pietruit care șerpuiește la început foarte domol, apoi mai hotărât, iar în final de-a dreptul serios, pentru ca apoi să intre în pădure. O pădure desprinsă din povești, cu brazi înalți și parfumați, pământ acoperit de mușchi moale și veșnicul râu, care se prăvale în cascade mai mari sau mici către alte locuri, mai puțin muntoase. Și cu un marcaj ușor confuz în prima parte 🙂

dsc04523

După ce am dibuit și drumul cel corect, ne-am plimbat cu drag prin răcoarea și întunecimea pădurii, până când am reîntâlnit veșnicele pietre de pe Valea Pietrele. De aici până la Gențiana nu mai e mult, dar urcușul devine mai serios și căldura parcă mai apăsătoare decât ne-am fi așteptat. Cabana ne aștepta exact ca acum nouă ani, în poienița cu același nume, străjuită de aceiași versanți… Am luat și micul dejun, adică vreo doi, trei biscuiți (era aproape ora 4 după amiaza) și am pornit din nou la drum.

De aici în sus…pietre, bolovani, pietre, pietre-n cale, mereu pietre, jnepeni și soare. Noi doi am săltat mai ușor sau mai greu peste obstacole, cățelul s-a descurcat admirabil și a învățat mersul de căpriță neagră și am ajuns și la Lacul Pietrele. Pauza a fost scurtă, prea scurtă, dar era deja târziu și nu voiam să ajungem la Bucura pe întuneric. După întâlnirea Aliciei cu o altă cățelusă – întâlnire soldată cu vreo cinci minute de joacă și încă cinci minute de chin spre a le despărți – am început urcarea spre Curmătura Bucurei. Întâi ușor, după care puțin mai greu, după care…oboseala acumulată, precum și lunile de pauză și-au spus cuvântul și fiecare respirație se simțea ca ultima.

dsc04628

De la mine, mă așteptam, fiindca n-am fost niciodată o campioană, dar văzându-l pe el așa obosit, mi-am zis că trebuie să adun fiecare părticică de energie rămasă ca să mă încurajez și pe mine și pe el și cățelușa. Până la urmă, după vreo 30 de minute (exact cum știam!), am ajuns sus, în creastă, unde am stat vreo două, trei minute și am început coborârea spre lac.

dsc04649

Deznodământul primei seri a fost așa cum l-am așteptat – am pus cortul pe lumină, am făcut mâncare tot pe lumină și am adormit apoi devreme, ca să ne refacem pentru ziua următoare, când urma să facem încă un traseu.