Piatra Mare cu călduri

Echipa: eu, El, Claudiu, cățelușele Alicia și Leia

Traseu: Dâmbu Morii – Valea Șipoaia – Canionul 7 Scări – Cabana Piatra Mare – Vârful Piatra Mare – Cabana Piatra Mare – Drumul Familial – Drumul Țiganilor

Timp total: 7 ore și jumătate dus – întors, inclusiv pauze

——————-

De când m-am mutat în Brașov, mă uit la Piatra Mare de cel puțin două, trei ori pe zi. Bunlocul mă privește fix în dreptul geamului, creastra principală este un pic mai la dreapta și acoperită – din păcate… – de niște blocuri.

Cu toate că este atât de aproape, mi-a luat nu mai puțin de un an și jumătate să ajung pe înălțimile sale. Bine, Bunlocul l-am vizitat de vreo trei, patru ori, dar niciodată nu m-au purtat pașii mai sus. Am avut o încercare eșuată astă primăvară, când parcă n-aveam nici picioare, nici plămâni și am decis să mă întorc acasă să mai mănânc niște mămăligă 🙂 Asta a fost prima dată când m-am întors dintr-un traseu fiindcă, efectiv, nu mai puteam sa fac un pas în sus.

Inițial, acel episod m-a lăsat dezamăgită de mine. Mi-a luat doar vreo trei sau patru luni să îmi adun curajul să las fantomele de sub pat deoparte și să îmi iau rucsacul în spate și inima-n dinți să plec din nou pe drumul bine știut până la Canionul 7 Scări și apoi, tot mai sus, către creste.

2

Am plecat destul de târziu la drum, cred că am pornit spre Canion undeva pe la 2 după-masa, într-o duminică tare caldă și sufocantă. Echipa noastră, formată din 3 adulți obosiți și 2 cățelușe puse pe alergat s-a mișcat exemplar, printre grătarele de pe Valea Șipoaiei și printre valurile de turiști în șlapi care veneau de la sau mergeau către Canion.

Plecasem de acasă cu gândul că vreau să intru și eu în Canion, să văd care e șmenu și de ce se înghesuie lumea așa, ca la balamuc. Am abandonat planul imediat ce-am parcat mașina 🙂 La Canion am făcut doar un scurt popas de mâncare și hidratare (unii cu apă, alții cu bere), apoi am mers pe poteca marcată cu punct roșu, care ocolește toată nebunia de jos pe niște pante nu tocmai prietenoase.

Răcoarea și umbra pădurii ne sunt de mare folos și înaintăm fără prea mari probleme. Nu pot să nu remarc faptul că, de data asta, poteca nu-mi mai pune niciun fel de probleme și mă simt în largul meu.

Ajungem în vreo 20 de minute și la intersecția cu banda galbenă care vine dinspre Canion și urmăm poteca tot mai îngustă, străjuită de bolovani care mai decare mai mari, mai umezi și mai plini de licheni.

Deja nu prea mai este nimeni în pădure și simt că, în sfârșit, am parte de liniștea pe care am căutat-o atât în ultimele zile. Doar noi și respirațiile noastre, când ușoare, când obosite, în funcție de înclinarea pantei, gheruțele cățelușelor prin frunze și pe pietre și, din când în când, răcoarea binecuvântată a pădurii care se revarsă peste noi. Nici nu prea vorbim – dar e ok, suntem prieteni buni și n-avem nevoie de cuvinte ca să știm că ne place 🙂

1

Să tot fie vreo oră și jumătate de când am plecat de la Canion și…iată cabana! și măgărușii! Luăm o pauză de masă și bere, apoi plecăm cu pas întins către vârful Piatra Mare. Poteca până acolo s-a dovedit a fi o adevărată încântare! La început ne poartă drept, prin pădure și-mi amintesc cu drag de Pichetul Roșu și drumul mult iubit spre Mălăiești. Apoi, ajungem la o porțiune mai accidentată, urcăm pe un mic horn și ieșim în creastă. De aici avem drum de creastă specific munților sub 2000 – platou lat, drum lat, probabil plin de afine atunci când este sezonul lor.

3

Nu trece mult și ne trezim pe vârf. Ce peisaj! Îmi văd blocul 🙂 Și văd Bucegii cumva umbriți de prea mult soare, și Ciucașul cu toate turnurile lui de piatră, și Postăvarul pe care astă iarnă era plin de schiori… Și începe o durere de cap soră geamănă cu migrena. Aleg să o ignor și parcurg drumul înapoi până la cabană fără prea mare efort.

Mai facem și aici un scurt popas, apoi mergem în jos, pe Familial. Nici nu trecem bine de prima curbă de nivel, că dăm nas în nas cu măgărușii, care se întorceau de la plimbarea de seară. Băieții sunt calmi, eu panicată total, știind de la prima oprire la cabană ce părere au măgărușii despre cățelușele noastre. Îi ocolesc prin pădure (și cât de sus am mers, doar să nu fiu aproape de ei! Băieții mureau de râs…) și apoi continuăm drumul în jos, prin pădurea frumoasă și poienile scăldate în lumina soarelui de apus.

4

Durerea de cap devine din ce în ce mai puternică și nici nu știu dacă să mai merg sau să încerc să mă rostogolesc la vale. Fiecare pas doare, fiecare respirație doare, fiecare rază de soare care îmi intră în ochi DOARE!!! Pas după pas, ajungem și la intersecția Drumului Militar cu Drumul Tâlharilor, sau Hoților, sau Țiganilor și decidem s-o luăm pe cel din urmă. Am avut de parcurs o coborâre abruuuuuptă, solicitantă pentru genunchi și pentru capul meu avariat. Tot ce am reușit să țin minte este că mă gândeam că înțeleg de unde vine numele potecii și că n-aș urca pe acolo decât bătută (asta ca să fiu drăguță).

Dar iată că vine și ora 9 jumătate seara și ne vedem urcați din nou în mașină, îndreptându-ne spre frumosul Brașov, acum răcorit după o zi de iunie mai caldă decât s-ar fi cuvenit.

5

A fost o drumeție frumoasă, cu de toate – și ușoare și grele; și relaxante și solicitante; și frumoase și mai puțin frumoase. Important este că am învățat ceva! Am învățat că mindset-ul face mult, că nu e deloc constructiv să ne ancorăm în neputințele din trecut și mi-am reamintit că nu trebuie să ajung pe vreo creastă înaltă, cu lanțuri și abrupturi stâncoase cu capre negre ca să simt bucuria și magia muntelui.

Vă las cu melodia care ne-a ținut companie pe drum – am plecat cu ea în minte de acasă și am avut grijă să transmit rapid microbul în jurul meu.

Cărări cu soare!

 

 

Advertisements

Unde fugim de-acasă… Sau mici aventuri pe Tâmpa

Ne-am mutat în Brașov având în minte un principiu destul de simpluț: e mai frumos ca în București. Pe parcurs, ne-am dat seama că beneficiile sunt muuuuult mai multe și că viața de aici bate la – scuzați! – cur viața din mirobolanta capitală a României. (Da, uneori îmi lipsește vibrația și agitația specifică orașului în care mi-am petrecut studenția, însă nu m-aș muta înapoi prea curând.)

Când vine vorba de Brașov, cred că cel mai mult îmi place faptul că, oriunde aș fi în oraș, văd un deal, un munte, o pădure; în cuvinte mai puține – o bucățică de natură. Fie că vorbim de Tâmpa (sau Dealul Polonic, după cum îi spunem noi), fie că ne uităm spre Ciucaș, Piatra Mare, Postăvarul, Piatra Craiului sau Bucegi, putem spune oricând că în cel mult câteva ore străbatem potecile lor către vârfuri și văi mai mult sau mai puțin abrupte.

Avem totuși norocul de a locui într-o zonă cu acces facil la unul dintre traseele mele favorite – Treptele lui Gabony. Aparent, Gabony a fost un nobil maghiar care a donat sume importante de bani către administrația Brașovului, iar treptele care îi poartă numele au fost sculptate între anii 1930-1931. Traseul n-a mai fost reabilitat până în 2008, când a intrat în reparații capitale. Acum, starea treptelor este destul de bună, nu există porțiuni problematice (mai alunecă uneori și unele trepte sunt ceva mai înalte decât ne-am aștepta), însă bocancii sunt sfinți și aici, chiar dacă traseul durează numai o oră, maximum o oră jumătate.

Marcajul este triunghi galben (nu că ar exista prea multe oportunități de rătăcire!), iar urcușul începe din dreptul străzii Dobrogeanu-Gherea, chiar din curmătura cu Dealul Melcilor. Treptele-s 167 la număr (exercițiu cardio foarte bun :D), dar nu duc până sus, ci se opresc undeva înainte de poiana minunată cu vedere frumoasă și largă de vreo 270 de grade spre Răcădău și toți munții din jur. Admirăm Ciucașul și culmile lui, Bunlocul care-i mereu în soare, creasta domoală și lungă a Pietrei Mari, Postăvarul cu toate amenajările lui pentru ierni schiable… Stând și admirând toată deschiderea munților din față, ne simțim micuți, fragili, dar fericiți. C-așa-i la munte… suntem doar noi, călătorii, iar la picioarele noastre și deasupra capului sunt alte și alte lumi, dinspre care venim și înspre care ne îndreptăm. Așa că plecăm mai departe, urcăm încă un minut sau două (în funcție de numărul de pauze de uitat înapoi), apoi parcurgem lin creasta până la telecabină (să tot fie vreo cincisprezece minute).

Tâmpa nu e un munte mare în sens altitudinal, având numai un pic peste 900 de metri în punctul său cel mai înalt, dar, pentru mine, cel puțin, e un munte atât cât trebuie să fie oricare: unic, cu păsări, flori și fluturi, cu poteci frumoase și civilizate, cu veselie, cu soare arzător și uneori cu vânt zburător. Cireașa de pe tort este, ca de fiecare dată, peisajul 🙂

Sociologii (unii dintre ei…) o numesc privire de vultur – capacitatea de a vedea lucrurile „din aer”, în ansamblu, fără a rata însă detaliile cruciale (un șoricel în iarbă, spre exemplu). Asta este senzația pe care o am de fiecare dată când stau pe platformele de lemn suspendate deasupra Scheiului: pe de o parte, ochii zăresc numai o simfonie de acoperișuri, majoritatea de aceeași culoare, întreruptă uneori de câte un recital de piațetă, pădure sau poiană; pe de altă parte, nu mi-e deloc greu să zăresc cu coada ochiului casa prietenilor, Prundul, Catedrala, școala Mirunei, liceul Șaguna și casa didactică și câte și mai câte…

Când ziua se încheie, coborâm spre Răcădău pe lângă ruinele vechii cetăți Brașovia. Mergem printre foste ziduri, trecem de o lume de altă dată, simțim trecutul cum se amestecă cu prezentul și parcă simțim cum formează împreună viitorul. Picioarele trec de fiecare delușor, ochii merg înainte, înapoi, în stânga și-n dreapta, iar sufletul…ei bine, o părticică din el rămâne mereu în urmă. După Șaua Tâmpei, traseul nostru intră în pădure, fie că alegem să coborâm spre Schei, fie că plecăm pe poteca lină, îngustă și pitorească până la Iepure sau că ne îndreptăm către forestierul relativ abrupt care ne va purta înapoi la prima dintre cele 167 de trepte ale lui Gabony, unde a început totul.

Am parcurs acest traseu de suficient de multe ori încât să nu le mai știu numărul și încă nu m-am plictisit. Am fost numai cu el, am fost cu el și prietenii și cățelușele… De fiecare dată a fost diferit, dar egal în frumusețe și trăire.

Pe curând, Tâmpa!