10 ani

Disclaimer: Text scris după două zile de chin și nesomn, de frustrare și melancolie. Se fac 10 ani de când am terminat gimnaziul și parcă tăcerea de pe grupul de facebook (care a apărut odată cu moartea dirigintei) e mai apăsătoare decât mulți mmHg.

———————————————————————————————————————————-

Anul de grație 2007, jumătatea lunii iunie (probabil). Primul examen serios din viața mea, Testare sau Evaluare Națională sau Capacitate sau emoții de la prima oră a dimineții. Ăsta a fost momentul care a încheiat o perioadă…de fapt, o eră. Pentru prima dată, urma ca în toamnă să nu mă mai întorc în aceeași școală și la aceiași colegi pe care i-am avut timp de 8 ani.

Înfricoșător sentiment… Dar ăsta nu este un text despre mine.

Alex, Andruța, Anca, Mihai, Răzvan, Mirela, Mihail, Remi, Mircea, Nicușor, Evelin, Anisia, Ana, Mona, Vivi…și atâția alții. Oameni care mi-au umplut zilele și despre care acum mai știu prea puține.

A fost o vreme când viața întreagă se învârtea în jurul lor, în jurul clădirii portocalii a școlii, în jurul dirigintei care, la un moment dat, a decretat că vom veni la școală doar îmbrăcați în alb.

Mirela, pe care o cunosc de când mamele noastre erau gravide cu noi, avea părul creț și își asumase fără regret ura față de o asemenea caracteristică. Și mă lăsa să copiez de la ea la matematică!

Mihai, veșnic îndrăgostit de aceeași fată, căreia îi aducea trandafiri furați încă din clasa întâi. El și scrisul lui de doctor, pe care puțini dintre noi am ajuns să-l descifrăm, dar maestrul absolut era Răzvan S., care stătea în fața lui și care ar fi putut înțelege acel scris de doctor din orice poziție și în ciuda oricăror intenții de blocare a accesului. Copiatul era o treabă importantă la vârsta aia. Mihai, care prin clasa a noua m-a învățat să joc ping-pong și să merg cu bicicleta.

Răzvan, atât de legat de ai lui și atât de sincer, încât diriga a zis că mai degrabă crede minciunile lui Marica (rebelul clasei) decât adevărul lui. Răzvan, care n-a venit la școală fiindcă a stat acasă să o ajute pe mama lui să pregătească prăjituri pentru niște musafiri. Răzvan, cu care printr-a noua făceam schimb de muzici și care, împreună cu Mihai, m-a învățat ping pong și să merg cu bicicleta.

Alex, colegul de bancă dintr-a șaptea și a opta. Cel care mi-a tolerat toți hormonii îndobitociți și toate accesele de B.U.G. Mafia și toate tentativele, din ce în ce mai riscante, de a copia. Plus că aveam amândoi pistrui! Mi-e dor de el.

*Aș putea scrie câteva rânduri despre fiecare coleg, dar nu vreau să scriu chiar un roman* 

Pe lângă ei, au mai fost profesorii care m-au inspirat și mulțumită cărora am devenit, în bună măsură, omul care sunt azi.

Cristi, proful de română (de care acum mă leagă o prietenie dintr-alea care a rămas suspendată în timp), care mi-a suportat atâtea perorații din biblia Avocatului Elevului, încât a fost dispus chiar și să-mi dea 2 la latină, doar să mă determine să îmi țin gura aia păcătoasă de puștoaică rebelă. Cristi, același prof de la care împrumutam dvd-uri cu filme piratate și muzici dintre cele bune și care ne-a dus în excursie la final de a opta. Și când prietena lui (și asistenta medicală a școlii) ne-a confiscat băutura ascunsă pe sub paturi, el ne-a adus-o înapoi…

Apoi, a mai fost Alina, profa de engleză. Dacă mă-ntrebai ce vreau să mă fac atunci când voi fi mare, existau doar două răspunsuri: profă de engleză sau medic. And guess what! 🙂 Asta pentru că teacher era nici mai mult nici mai puțin decât un model de relaționare autentică cu noi, copiii de gimnaziu, mai mult sau mai puțin interesați de ora ei. M-a inspirat și încă mă inspiră.

Desigur, n-am cum să uit de Sorin, proful de geografie și mai apoi de istorie. La fel ca Alina, un model de profesor implicat și care te făcea să îi îndrăgești materiile încă de la prima oră. Avea (sper că încă are!) acel ceva care face de multe ori diferența dintre îmi place și nu-mi place.

În final, diriga… Cristina. Fuma Assos și era sâsâită. Deci, fuma Assssssssossssssss. Când privesc în urmă, o văd în prima zi dintr-a cincea: „Bună ziua! Numele meu este Costiuc Cristina și voi fi diriginta voastră.”. Buf! Catalogul și geanta pe masă. O primă imagine înfricoșătoare, care apoi s-a îndulcit într-atâta, încât la final de a opta am alergat-o prin școală (la propriu!) ca să îi pot da o floare (sau era un buchet?).

Diriga știa cam tot ce se întâmplă în clasă și orele de dirigenție se desfășurau adeseori ca niște ședințe de mediere. Adesea, eu eram în picioare și pledam în favoarea unuia sau altuia. Ba, la o ședință cu părinții am zis că nu știu cine a dat cu soluție împuțită ca să nu facem ore, iar apoi am adăugat, nu foarte subtil, că „și dacă aș ști, tot nu v-aș spune.”. I ain’t no snitch. 

Diriga avea răbdare. Atunci credeam că nu, acum îmi dau seama că era chiar un monument viu al răbdării. Eram copii și credeam că știm ce-i aia ură (ne credeam experți, chiar!) și îi încredințam chiar ei micile noastre conflicte, spre o rezolvare matură. Nu-mi mai amintesc dacă soluțiile ei au funcționat sau dacă, pur și simplu, ce e val, ca valul trece.

Noi n-am fost niciodată o clasă unită. N-am mers decât în două excursii în patru ani, de ieșit nu ieșeam nicăieri, iar zilele de naștere nu prea erau, pe vremea aia, mare motiv de sărbătoare. Dar am știut să copiem unii de la alții (să dăm cotul un pic mai într-o parte să vadă și colegul, să trimitem un bilețel cu poșta express, etc.) și să ne iubim măcar la final de drum împreună – la agapă, unde ne-am „cherchelit” cu Robbie Bubbles și am urlat ca disperații pe toate melodiile de la Hi-Q. În aceeași seară în care Sorin, proful de geografie și istorie, devenea tată… Dar și-a făcut timp să vină și la noi.

Gașca meaaaa nu poateee săăăă steaaa liniștiiiităăă nicio clipăăăăă

Mi-e dor de ei toți, colegi, profesori, de școală și de un timp în care lucrurile cele mai grave erau, de fapt, mici jucării care să ne țină ocupați. Acum nu mai știu nimic despre mulți dintre cei cu care am împărțit catalogul dintr-a-ntâia până în a opta.

Unii au mers la facultate și lucrează în domeniu, dar n-aș ști dacă le place ce fac sau dacă se regăsesc. Unii au ales să muncească și au lăsat baltă școala și toate metehnele ei.

Unii au făcut facultăți și lucrează în domenii fără nicio legătură cu pregătirea…dar nu suntem vreo excepție în România.

Pot doar să sper că toată lumea e bine și că fiecare se îndreaptă către cea mai bună versiune a sa.

A fost mai mult decât școală, au fost mai mult decât patru ani și au rămas multe amintiri. Toate bune. Pe cele câteva „rele” le-am acceptat ca fiind ale mele și am decis să învăț lecții, nu să scriu acatiste.

——————————————-

P.S.: Model de înțelepciune la 12-13 ani… :))

Advertisements

De curând, am fost la un training legat de unul dintre programele pe care le pot preda. Cu o lună înainte, fusesem la altul. Și în octombrie 2016, la altul. Și în august 2016, la altul. Și de fiecare dată am văzut același lucru: tineri care nu cred că sunt suficient de buni. Myself included.

Uitându-mă mai atent în jur, am descoperit oameni vulnerabili, dar nu în sensul pozitiv. Parcă fiecare avem norișorul nostru negru care nu ne părăsește niciodată. Nu suntem suficient de buni, avem nevoie de chestii materiale și periferice ca să ne demonstrăm valoarea, ne e frică să vorbim și – după cum spunea Melania Medeleanu la TEDx  Cluj – strigătul de nota 10 de când am respirat prima dată în lumea asta s-a transformat într-o șoaptă pe care nici noi n-o putem auzi calumea.

Mă învârt printre profesori din mediul privat, majoritatea femei, toate tinere și frumoase și toate strangulate de aceeași temere: I’m not good enough. De unde filosofia asta? Cine ne-a dăruit norișorul negru de deasupra capului? În cazul meu – unii profesori, uneori părinții, alteori oamenii care îi consideram apropiați și care apoi s-au evaporat. Fiecare aveam propriile povești despre neîncredere, despre oameni care s-au străduit să ne facă să ne încadrăm într-o cutiuță mică. Întrebarea care rămâne este ce putem face ca să întoarcem povestea asta în favoarea noastră.

Cum putem să ne autoanalizăm sincer, fără să fim prea aspri sau prea indulgenți? Cum putem să ne recunoaștem sincer și să ne accetăm defectele și vulnerabilitățile? Cum scăpăm de vocea din capul nostru care ne spune mereu că nu suntem de ajuns? Cum rescriem toate acele „persona” care zac în noi și pe care le târâm încoace și încolo fiindcă asta se așteaptă ceilalți să fim?

Eu, spre exemplu, trebuie să fiu mereu disponibilă, mereu inteligentă, mereu dispusă să rezolv problemele altora și să le preiau asupra mea, chiar dacă asta înseamnă că trei zile după accea sunt complet nefuncțională. Alții au alte imagini de întreținut, iar alții nu își pot trăi viața decât în apropierea cuiva ca mine, care să le rezolve problemele și care să le preia fricile.

Niciun scenariu nu e bun. Trebuie să ne reinventăm.

Părinți, nu vă mai ajutați copiii să se lege la șireturi. Învățați-i cum să se descurce.

Profesori, nu mai pedepsiți copiii care nu sunt interesați de materia voastră. Faceți ceva astfel încât să îi atrageți. Priviți-i în ochi și acceptați faptul că ei sunt cei care vă vor învăța câte ceva despre stilul vostru de predare. Da, da, și adulții învață de la copii. Acceptați asta.

Oameni – în general – fiți echilbrați, mai empatici, analizați valorile pe care le emanați și învățați să spuneți și „nu”, atunci când simțiți că așa trebuie. Dar, mai presus de orice, purtați-vă cu ceilalți așa cum v-ar plăcea să fiți și voi tratați. Orice schimbare începe cu fiecare om în parte. Luați responsabilitatea de pe umerii guvernului, primăriilor sau bisericii și începeți să schimbați lumea din 1 în 1.