Povești de voluntar. Ultima săptămână de Leadership Summer Academy (by Teach for Romania)

A trecut ceva timp de atunci, de la jumătatea lui august, când plecam din Titu cu o mulțime de gânduri amestecate. Între timp, lucrurile s-au mai așezat, dar experiența a rămas cu mine, la fel de vie ca atunci, în mijlocul verii.

Teach for Romania este unul dintre puținele ONG-uri alături de care am găsit experiențe complete de voluntariat. Dacă nu știți cu ce se ocupă, urmăriți-i pe site-ul oficial sau pagina de Facebook. În cuvinte puține, să zicem că schimbă sistemul public de educație din România prin intermediul unor profesori-lideri transformaționali, pe care îi pregătesc intens și continuu pentru a preda timp de minimum doi ani în comunități marginalizate, de care majoritatea dintre noi am fugi mâncând pământul.

Leadership Summer Academy este  un program de pregătire intensă, durează 6 săptămâni și schimbă oameni. Am contribuit ca voluntar și în LSA 2015, mai mult în perioada de pregătiri, de dinainte de boot camp-ul propriu zis, decât în timpul lui. Din fericire, anul aceasta am avut timp să le fac pe amândouă, în timp ce mi-am exersat abilitățile în două dintre „domeniile” care mi-s cele mai dragi: partea de marketing/comunicare și partea de logistică/operațiuni.

Componenta de marketing&comunicare a fost prezentă în viața mea (care pe atunci se desfășura la malul mării, chiar în Vamă) timp de câteva spătămâni bune și a însemnat mult WordPress (update în pagina evenimentului, alte pagini din site și ici-colo câte ceva pe blogul TfR), iar partea logistică s-a tradus în grafice de masă (nu știu exact care-i motivul, dar le iubesc) – a.k.a. Excel = love și câte o scrisorică oficială pentru cereri de oferte.

Partea cu adevărat provocatoare a venit însă abia pe 7 august, când mi-am mutat domiciliul temporar din Vama Veche în orașul Titu, județul Dâmbovița. Era ultima săptămână de LSA (mai fuseseră încă cinci înainte – da, c-i-n-c-i!), deci nu știam exact ce așteptări să am. Nu știam nici exact unde merg, fiindcă nu am avut bunul simț de a mă uita pe o hartă, nu îi cunoșteam nici pe noii profesori, nu știam nici măcar ce urma să fac și dacă o să dorm cu gândaci sau alte animăluțe, târâtoare, zburătoare sau care preferă alte modalități de deplasare.

Singura mea certitudine era faptul că mă duc să ajut niște oameni care trecuseră deja prin treizeci și cinci de zile de pregătire intensă, de la 7-8 dimineața până la 10 seara sau mai târziu. Este vorba și de profi, dar și de tutorii lor, adică acei oameni frumoși care au grijă ca magia Academiei să se sedimenteze corect în noii lideri transformaționali ai educației din România. Credeam (adică eram convinsă) că o să gasesc vreo cincizeci de oameni extenuați, pe fețele cărora o să stea scris cu litere de-o șchioapă că sunt foarte aproape de capătul puterilor, că aripile le-au obosit și fulgii le-au zburat înspre o lume mai bună.

Bineînțeles că n-a fost așa – am știut că am nimerit bine curtea liceului Vissarion chiar dinainte de a vedea clădirea, fiindcă din direcția aia se auzeau ceva zumzete și râsete care aveau clar atașate eticheta „Teach for Romania”. M-am bucurat să găsesc o echipă mai mare decât cea de anul trecut, formată din oameni diverși, dar uniți de același scop – schimbarea stratului și substratului educației din România.

13934906_1287423431267943_4347062783232523570_n

Rolul meu în povestea LSA 2016 – episodul Titu a ținut de logistică – am ajutat ici-colo cu distribuția de materiale necesare, am realizat împreună cu Grați o prezentare PowerPoint care îmi va rămâne veșnic în amintire datorită numărului ireal de ore pe care le-am petrecut pentru conceperea ei și am fost un soi de coordonator al voluntarilor elevi din școala din Potlogi (și o zi la Românești).

La Potlogi am găsit câțiva tineri proaspăt absolvenți de clasa a opta care erau preocupați cam de aceleași lucruri care ne umpleau și nouă gândurile pe vremea aia – ce se mai poartă, care rapper e cel mai cool, precum și de necesitatea absolută a unui McDonald’s (sau măcar KFC…) în comunitate 🙂 Astfel, prima zi am dedicat-o cunoașterii reciproce, adică am crescut și îngrijit împreună arborele vieții noastre. Copiii meu visau să călătorească și să se stabilească în Germania, Anglia și India, deși cu toții erau profund legați de Potlogi. Sper ca viața să le lase drumul cât mai lin…

Româneștiul este o altă poveste… Vizibil mai puțin „dezvoltat” decât vecinul Potlogi, copiii din școală au de înfruntat alte provocări și asta se simte. Voluntarele mele de aici mi-au vorbit deschis despre faptul că una dintre ele trebuie să se mărite acum (doar ce a terminat clasa a opta) și, cu un ton dulce-amărui, au râs și au glumit despre faptul că visul cel mai accesibil este să devină soții, să facă copiii și gogoși… Unele dintre fete ar fi vrut să devină make-up artists, fiind pasionate de culori și frumusețe feminină, iar Gabi ar fi aspirat către o carieră care să implice desenul, fiindcă are talent și i-ar plăcea să facă asta mereu. I-am sugerat să încerce arhitectura, moment în care am văzut o licărire, o idee…dar clipa n-a rămas, ci s-a dus exact așa cum a venit… Când realitatea cotidiană și-a retrimis aburul semiîntunecat spre Gabi, singurele ei cuvinte au fost „Da, dar eu nu pot… nu cred că sunt suficient de bună.”.

Câteva zile mai târziu, am rugat-o să discute cu Georgiana, unuln dintre tutorii Teach for Romania, care a absolvit Universitatea „Ion Mincu” din București. Nu știu ce au vorbit în cele câteva minute, am preferat să nu fiu acolo, dar la final am văzut o Gabi ceva mai optimistă și încrezătoare. Draga mea, sper să nu renunți la visul tău și să aduci magie din creion multă vreme de aici înainte, indiferent de numele pe care îl va purta meseria ta!

Ăștia-s copiii noștri de azi – au vise, au visuri, au speranțe și…neputințe mai mult sau mai puțin închipuite. Lumea din jur, toată încărcătura negativă din presă și de pe net, limitele materiale ale familiilor, alături de alți și alți factori la care mintea mea nu are acces acum ne îngroapă sufletele. Pe ale noastre, pe ale „adulților” care deja au învățat să ridice ziduri și să dezvolte strategii de autoapărare, dar – mai dureros decât orice – pe ale celor care acum cresc, care acum prind aripi și care învață la fiecare pas cât le este permis să își întindă aripioarele și așa fragile.

E ca un circ cu purici (flea circus), după cum remarca cineva, la un moment dat. În loc să țopăie, după cum e în legea firii, puriceii ajung să meargă. Și asta numai fiindcă dresorul le pune un obstacol deasupra, astfel încât să le imprime un comportament de sorginte pavloviană, de tipul „nu trebuie să țopăi atât de sus, fiindcă mă lovesc și mă doare”. Asta s-a întâmplat cu noi, cu părinții noștri și acum se întâmplă și cu acești copii. Se lovesc suficient de tare de griji care nu sunt ale lor, de răutăți și incapacități și învață că soluția este să nu mai tinzi către cer, fiindcă de cele mai multe ori nu-i nimeni care să le arate că barierele se pot sparge, că există o lume întreagă care li se poate deschide dacă nu renunță.

14055131_1287424714601148_824157040268469829_n

În fine, sper că voluntarii mei vor reuși să transforme visarea în realitate palpabilă și să se poată lăuda că „au reușit”. Eu una n-o să-i uit prea curând, sper că nici ei nu vor șterge complet din minte săptămâna petrecută în inima Teach for Romania.

Am participat la multe evenimente în calitate de voluntar, însă niciunul nu și-a pus amprenta asupra mea așa cum a făcut-o săptămâna asta. Am plecat din Titu destul de obosită, dar ceva mai matură și mai determinată să contribui în continuare la schimbarea pe care mi-aș dori să o văd în jurul meu. Mulțumesc, Teach for Romania!