Unde fugim de-acasă… Sau mici aventuri pe Tâmpa

Ne-am mutat în Brașov având în minte un principiu destul de simpluț: e mai frumos ca în București. Pe parcurs, ne-am dat seama că beneficiile sunt muuuuult mai multe și că viața de aici bate la – scuzați! – cur viața din mirobolanta capitală a României. (Da, uneori îmi lipsește vibrația și agitația specifică orașului în care mi-am petrecut studenția, însă nu m-aș muta înapoi prea curând.)

Când vine vorba de Brașov, cred că cel mai mult îmi place faptul că, oriunde aș fi în oraș, văd un deal, un munte, o pădure; în cuvinte mai puține – o bucățică de natură. Fie că vorbim de Tâmpa (sau Dealul Polonic, după cum îi spunem noi), fie că ne uităm spre Ciucaș, Piatra Mare, Postăvarul, Piatra Craiului sau Bucegi, putem spune oricând că în cel mult câteva ore străbatem potecile lor către vârfuri și văi mai mult sau mai puțin abrupte.

Avem totuși norocul de a locui într-o zonă cu acces facil la unul dintre traseele mele favorite – Treptele lui Gabony. Aparent, Gabony a fost un nobil maghiar care a donat sume importante de bani către administrația Brașovului, iar treptele care îi poartă numele au fost sculptate între anii 1930-1931. Traseul n-a mai fost reabilitat până în 2008, când a intrat în reparații capitale. Acum, starea treptelor este destul de bună, nu există porțiuni problematice (mai alunecă uneori și unele trepte sunt ceva mai înalte decât ne-am aștepta), însă bocancii sunt sfinți și aici, chiar dacă traseul durează numai o oră, maximum o oră jumătate.

Marcajul este triunghi galben (nu că ar exista prea multe oportunități de rătăcire!), iar urcușul începe din dreptul străzii Dobrogeanu-Gherea, chiar din curmătura cu Dealul Melcilor. Treptele-s 167 la număr (exercițiu cardio foarte bun :D), dar nu duc până sus, ci se opresc undeva înainte de poiana minunată cu vedere frumoasă și largă de vreo 270 de grade spre Răcădău și toți munții din jur. Admirăm Ciucașul și culmile lui, Bunlocul care-i mereu în soare, creasta domoală și lungă a Pietrei Mari, Postăvarul cu toate amenajările lui pentru ierni schiable… Stând și admirând toată deschiderea munților din față, ne simțim micuți, fragili, dar fericiți. C-așa-i la munte… suntem doar noi, călătorii, iar la picioarele noastre și deasupra capului sunt alte și alte lumi, dinspre care venim și înspre care ne îndreptăm. Așa că plecăm mai departe, urcăm încă un minut sau două (în funcție de numărul de pauze de uitat înapoi), apoi parcurgem lin creasta până la telecabină (să tot fie vreo cincisprezece minute).

Tâmpa nu e un munte mare în sens altitudinal, având numai un pic peste 900 de metri în punctul său cel mai înalt, dar, pentru mine, cel puțin, e un munte atât cât trebuie să fie oricare: unic, cu păsări, flori și fluturi, cu poteci frumoase și civilizate, cu veselie, cu soare arzător și uneori cu vânt zburător. Cireașa de pe tort este, ca de fiecare dată, peisajul 🙂

Sociologii (unii dintre ei…) o numesc privire de vultur – capacitatea de a vedea lucrurile „din aer”, în ansamblu, fără a rata însă detaliile cruciale (un șoricel în iarbă, spre exemplu). Asta este senzația pe care o am de fiecare dată când stau pe platformele de lemn suspendate deasupra Scheiului: pe de o parte, ochii zăresc numai o simfonie de acoperișuri, majoritatea de aceeași culoare, întreruptă uneori de câte un recital de piațetă, pădure sau poiană; pe de altă parte, nu mi-e deloc greu să zăresc cu coada ochiului casa prietenilor, Prundul, Catedrala, școala Mirunei, liceul Șaguna și casa didactică și câte și mai câte…

Când ziua se încheie, coborâm spre Răcădău pe lângă ruinele vechii cetăți Brașovia. Mergem printre foste ziduri, trecem de o lume de altă dată, simțim trecutul cum se amestecă cu prezentul și parcă simțim cum formează împreună viitorul. Picioarele trec de fiecare delușor, ochii merg înainte, înapoi, în stânga și-n dreapta, iar sufletul…ei bine, o părticică din el rămâne mereu în urmă. După Șaua Tâmpei, traseul nostru intră în pădure, fie că alegem să coborâm spre Schei, fie că plecăm pe poteca lină, îngustă și pitorească până la Iepure sau că ne îndreptăm către forestierul relativ abrupt care ne va purta înapoi la prima dintre cele 167 de trepte ale lui Gabony, unde a început totul.

Am parcurs acest traseu de suficient de multe ori încât să nu le mai știu numărul și încă nu m-am plictisit. Am fost numai cu el, am fost cu el și prietenii și cățelușele… De fiecare dată a fost diferit, dar egal în frumusețe și trăire.

Pe curând, Tâmpa!

Advertisements