Retezat…cu ochi albaștri. Ultima zi

Traseu: lacul Bucura – șaua Retezatului – Valea Stânișoarei – Cabana Pietrele – Cârnic

Timp: fără număr (cred că vreo 8 ore, cu tot cu pauzele de rigoare)

De data asta, ne-am trezit ceva mai devreme și după chinuiala tipică sub semnul lui hai-să-vedem-cum-se-strânge-cortul-ăsta și micul dejun al Aliciei (noi am sărit peste), după ultimele informații de la Salvamont și realimentarea cu apa proaspătă de la izvor, am pornit pe traseul marcat cu punct roșu, care duce spre șaua Judele și lacul Zănoaga. Prima parte a potecii este comună cu cea care urcă înapoi în Curmătura Bucurei, apoi peisajul se schimbă încet-încet și stânca devine tot mai impozantă, iar poteca mai abruptă.

Cu chiu, cu vai, după muuulte pauze de căscat gura în jur, căci treceam pe deasupra a nenumărate lacuri și tăuri care parcă apăreau de niciunde la fiecare cotitură, ieșim în creastă, parcurgem o foarte mică bucățică și facem o pauză de masă și stat la povești. Regretul că nu prea putem face poze ne apăsa la fiecare privire în jur – aveam lacurile care ne așteptau fotogenice în toate părțile, dar a trebuit să ne rezumăm numai la admirat…și la vreo trei poze făcute cu ultimele rămășite de baterie.

14265004_1194417537292145_4526679258508209427_n

Am pornit spre Șaua Retezatului, am trecut fără probleme de porțiunea cu cabluri și undeva (încă nu știu unde…) am reușit să calc strâmb și să rămân cu o durere fabuloasă de gleznă, care mi-a impus un ritm și mai lent decât ăla pe care îl am de obicei la coborâri. Pauza de masă serioasă a avut loc abia în Șaua Retezatului, unde ne-au ajuns și niște nori dubioși care s-au și scuturat sumar, dar amenințător fix în capul nostru.

Alungați de ploaia care tot pândea de dupăun vârf sau altul, am hotărât să coborâm cât mai repede în Valea Stânișoarei, de unde începea traseul spre cabana Pietrele și Cârnic. Eu – melc scrântit, el – răbdător, Alicia – turată la maximum și fascinată de marmota care tot țipa în vale.

Am ajuns și jos, la tăurile Stânișoarei (după vaaai! și aoleu! și gleznaaaa!  și genunchiiiiul!), fix în valea care coboară lin (a se citi este luuuuungă, mai luuuuungă decât părul lui Rapunzel) până la cabana Pietrele. Greu la vale cu glezna mea, dar la fel de greu și pe teren plat. La un moment dat, luasem serios în considerare varianta mersului în genunchi… Dacă alții pot, de ce n-aș putea și eu? Oricum ar fi fost mai rapid… Trecerea timpului își spune totuși cuvântul și durerea începe să devină din ce în ce mai suportabilă, iar ritmul meu parcă tinde spre normal. Într-un final, ne ajung iar norii, începe să tune și să picure, ceea ce a fost un factor motivațional extraordinar. Am uitat și de genunchi și de gleznă și de tot și am strâns din dinți cât am putut, mergând șontâc-șontâc înainte, printre jnepeni.

Până la urmă, ploaia ne-a cruțat, am rămas numai cu ceva picături răzlețe și-am ajuns și la cabana Pietrele, unde am mâncat iar, am băut un ceai de fructe (eu) și unul de hamei (el). Alicia a adormit tot la mine în brațe, înfășurată în păturica ei, apoi am coborât agale spre Cârnic, mare parte din drum pe aceeași rută pe care am abordat-o la venire.

Lecții învățate? Cel puțin faptul că motivațiile vin de unde te aștepți mai puțin, muntele merge mână-n mână cu răbdarea și lipsa aparatului foto se poate dovedi chiar benefică  – nu cred că aș fi admirat la fel întreaga măreție a Retezatului dacă aș fi avut un obiectiv prin care s-o privesc.